Vocea marei orașe și reflectarea ei în artă: monolog, dialog, șumur

Orașul vorbește. Nu cu cuvinte, ci cu zgomotul roților, semnalele mașinilor, pașii milioanelor, sunetul metroului, muzica din ferestre deschise, strigătele vânzătorilor, zgomotul tramvaielor, bătâia ploii pe asfalt. Orașul este o simfonie gălăgioasă, cu un număr mare de voci, în care fiecare sunet este parte din partitura. Artiștii, scriitorii, muzicienii, regizorii au încercat mereu să captureze acest glas. Au transpus zgomotul în ritmuri de jazz, disperarea în monologuri literare, dialogurile trecătorilor în dialoguri pe tablou. Cum reflectă arta acustica metropolei? Analizăm patru moduri ale glasului urban.

Monolog: orașul ca mărturie a unei singurătăți

Într-un oraș mare, omul este adesea lăsat singur cu sine. Mulțimea în jur, dar nu este nimeni cu cine să facă un schimb de cuvinte. Această izolare acustică naște un monolog — un glas intern, care sună mai tare decât zgomotul străzii. În literatură, exemplu clasic este «Jurnalele din subpământ» ale lui Dostoevski sau romanele lui Franz Kafka, unde eroul se plimbă prin străzi fără viață, vorbind singur cu sine. În poezie, acesta sunt versurile lui Alexander Blok («Noapte, stradă, lămpadă, farmacie…») — nu un dialog, ci un plâns intern înghețat. În pictură — lucrările lui Edward Hopper («Noaptea târzie’’), unde figurile stau în cafenele, dar nu comunică, fiecare în propriul său univers. În muzică — piesele pentru pian sol ale lui Erik Satie, pe care le-a numit «muzică de mobilier» — sunete care nu necesită răspuns. Monologul urban în artă este un strigăt de singurătate în golul zgomotos.

Dialog: dialoguri în marș

Orașul este un dialog infinit. Dialogul vânzătorului cu cumpărătorul, pasagerului cu taximetristul, iubitorilor pe o bancă, a doi prieteni care intră într-un bar. Aceste dialoguri scurte, fragmentare fac țesătura vieții urbane. În literatură, le-a transpus masterostic James Joyce în «Ulysses», unde eroii se schimbă de replici, fără să asculte unul pe celălalt. În teatru — piesele lui Tennessee Williams sau Edward Albee, unde dialogurile de pe verandă sau în bucătărie devin un amestec al vieții urbane. În cinematografie — dialogurile lui Woody Allen, unde eroii vorbesc simultan, se întrerup unii pe alții, dar creează iluzia înțelegerii. În pictură — «Screamul» lui Munch? Nu, acolo este mai degrabă un monolog. Dar tablourile lui Pierre-Auguste Renoir («Balul la Moulin de la Galette’) — multe dialoguri, gesturi, priviri. Dialogul în artă este o polifonie, unde fiecare glas are importanță, dar nimeni nu ascultă cu adevărat pe celălalt până la sfârșit.

Dialog: când orașul răspunde omului

Uneori, orașul intră în dialog. Nu oamenii, ci metropola însăși: arhitectura sa, vremea, ritmurile. Omul pune o întrebare, iar orașul răspunde prin ecou, prin semafor, printr-o virajă neașteptată a străzii. În literatură, acest lucru este prezentat în «Petersburg» de Andrei Belov, unde orașul este un ființă viitoare, care vorbește cu eroul. În cinematografie — filmele lui Michelangelo Antonioni («Ocultarea’, ‘Noapte’), unde eroii se plimbă prin străzi pustii din Roma, iar arhitectura îi apasă, răspunzând la tăcerea lor. În muzică — «Metropolis» lui Fritz Lang? Nu, este un film, dar muzica lui Gottfried Huppertz creează un dialog între mașină și om. În poezie — ciclul «Moskva» al lui Marina Tsvetaeva, unde orașul apare ca un interlocutor: «Moskva! Ce casă mare de oaspeți’. Dialogul dintre om și oraș în artă este întotdeauna o încercare de a ajunge la un acord, de a găsi un limbaj comun în haos.

Zgomot: haosul acustic ca inspirație

Dar glasul principal al orașului este zgomotul. Nu melodia, nu ritmul, ci exact zgomotul haotic, disonant. Gălăgiosul motorului, zgomotul tramvaiului, clopotelul, strigătele, ecoul pașilor, zgomotul sticlei sparte, muzica din fereastra străinilor. Zgomotul irită, obosesc, dar el inspiră artiștii. În muzică, primii care au realizat acest lucru au fost futuristii: Luigi Russolo a scris «Arta sunetelor’’ (1913), unde a chemat la utilizarea sunetelor orașului în muzică: zgomotul trenurilor, bubuitul aburului, bătâia mașinilor. Mai târziu, acest dezvoltare a primit în muzica industrială (Einstürzende Neubauten), în muzica tehnoului (ritmurile metroului), în muzica ambient (înregistrarea zgomotului urban ca muzică). În pictură — futurismul lui Umberto Boccioni («Orașul se ridică’’), unde mișcarea și zgomotul sunt transmise prin forme rupte. În literatură — romanul lui John Dos Passos «Manhattan’, unde sunt incluse colaje din titluri de știri, strigăte de stradă, fragmente de reclame. În cinematografie — simfoniile urbane din anii 1920 («Omul cu aparatul de filmat’’ al lui Dziga Vertov), unde zgomotul orașului devine un montaj muzical. Zgomotul în artă nu este nemuzică, ci o nouă muzică, reflectând vremea.

Concluzie

Glasul marei orașe este multilateral. El poate fi un monolog tăcut al unei singurătăți la fereastră, un dialog scurt într-un autobuz aglomerat, un dialog cu pereții de beton ai zgârie-norilor sau un zgomot haotic, care îți blochează urechile. Artă a încercat întotdeauna să captureze acest glas — nu pentru a scăpa de el, ci pentru a-l înțelege. A înțelege cum trăim în acest zgomot, cum respirăm în ritmul metronomului pașilor, cum iubim sub acompaniamentul sirenelor. Și poate, descifrând glasul orașului, vom descifra și propriul nostru.

Permanent link to this publication: