Ne obișnuim să gândim la criză ca la o catastrofă. Pierderea locului de muncă,破裂的关系，疾病，亲人的去世 — toate acestea sunt percepute ca sfârșitul lumii. Dar ce dacă criza nu este un final, ci un început? Ce dacă exact în momentul în care se descompune vechiul lume se naște o nouă personalitate? Psihologii și filozofii îi numesc "emergență" — apariția unui nou calitate care nu a existat anterior. În această articol vom analiza cum criza devine punctul de colectare al unei noi identități.

De ce ne temem de criză

Frica de criză este frica de neștiință. Nu știm cine suntem fără loc de muncă, fără partener, fără obiceiuri obișnuite. Pierderea suporturilor externe expune golul intern. Mulți încearcă să oprească această frică — cu alcool, cu muncă, cu noi relații. Dar evitarea crizei nu ne permite să creștem. Doar acceptând criza ca o realitate, putem începe să o traversăm. Primul pas este să nu mai numim criza "problemă" și să o numim "tranziție".

Etapele traversării crizei

Criza este un proces. Are faze. În primul rând — negarea. "Acest lucru nu poate fi adevărat". Apoi — furie. "De ce eu?". Apoi — negociere. "Dacă fac asta, totul va reveni la normal". Apoi — depresie. Și apoi — acceptare. Doar la etapă de acceptare începe nașterea noului. Dar nu se poate sări peste etape. Ele trebuie trăite. Trăite nu înseamnă să rămâi blocat. Este important să simți, dar nu să te identifici cu sentimentele. Criza nu este tu, ci ceea ce ți se întâmplă.

Criza ca distrugere a falsului "eu"

Înainte de criză trăim într-un lume de iluzii. Credem că suntem protejați, că personalitatea noastră este stabilă. Criza distruge această iluzie. Dar împreună cu protecția falsă, distruge și identitatea falsă. Nu mai suntem "cel care lucrează în această companie", "cel care este în aceste relații". Rămânem fără roluri. Și asta este înfricoșător. Dar exact în această golire începe să prindă rădăcini adevăratul "eu". Cel care nu depinde de atribute externe. Cei care au trecut prin criză spun: "Am devenit eu însuți doar după ce am pierdut totul".

Rolul suferinței în nașterea personalității

Durerea nu este un dușman. Este un semnal. Indică faptul că vechiul nu mai funcționează. Mulți filozofi (de la Dostoievski la Nietzsche) au scris despre faptul că suferința este o școală. În suferință ne întâlnim cu ceea ce nu putem controla. Și acest smerenie nu este slăbiciune, ci forță. Este posibil să ne oprim lupta cu realitatea și să începem să interacționăm cu ea în noi condiții. Nașterea unei noi personalități este întotdeauna dureroasă. Dar ca și cum un copil nu poate naște fără lupte, așa și noua personalitate nu poate naște fără criză.

Resursele din interiorul crizei

În criză există resurse. Prima este timpul. Când se prăbușește obiceiul obișnuit, apare o pauză. Poți să te uiți în jur. Poți să te întrebi: "Cine sunt eu cu adevărat? Ce vreau?" A doua este profunzimea. Criza elimină straturile superficiale. Începem să vedem ceea ce nu am observat până acum. A treia este libertatea. Dacă totul s-a prăbușit, nu mai ai ce pierde. Deci, poți risca. Criza oferă șansa de a începe din nou — nu de la zero, ci cu experiență.

Cum să te ajuti în criză

Primul pas este să-ți dai voie să fii slab. Nu trebuie să fii puternic 24/7. Poți plânge, să fii furios, să te temi. Al doilea pas este să nu te închizi. Să împărtășești cu cei care nu îți devalizează. Al treilea pas este să nu te grăbești. Nașterea noului nu are loc în o săptămână. Al patrulea pas este să cauți sens. Chiar dacă nu este vizibil, îl poți "crea". Al cincilea pas este să te îngrijești de corp. Mâncarea, somnul, plimbările — acestea ne țin în realitate. Și al șaselea pas este să-ți permiți să fii altfel. Nu acela care erai înainte de criză.

Criza ca vaccin împotriva fricii

Cei care au trecut prin criză își pierd frica. Pentru că știu: pot să suporte. Criza devine un experiență care face omul mai rezistent. Nu înseamnă că după criză nu va mai fi durere. Dar înseamnă că omul are "imunitate" împotriva fricii. Știe că chiar dacă totul se prăbușește, va putea supraviețui și apoi să crească. Acest cunoaștere este inestimabilă. Nu se dă în cărți. Se dă doar prin traversare.

Criza nu este un punct. Este o linie, după care începe o nouă carte. În ea poate fi dificil, dureros, neclar. Dar în ea există un lucru care nu a existat anterior — tu însuți. Nu acela pe care îl cunoșteai, ci pe cel pe care încă nu îl cunoști. Și această descoperire este cea mai importantă care poate avea loc în viață.

Permanent link to this publication: