Iulianus Apostata: invidiu lui Hristos, care nu putea să nu recunoască marea Lui putere

El a fost ultimul împărat păgân al Romei, omul care a încercat să întoarcă istoria înapoi, să abolească creștinismul și să restabilească imperiul la vechii zei. Biserica l-a numit Apostata — și acest nume a rămas cu el pentru veacuri. Cu toate acestea, Iulian, într-un fel paradoxal, recunoștea pe Hristos. El nu a negat existența Lui, nu a negat învățăturile Lui, nu a negat marea Lui morală. El doar nu a putut să-L accepte ca pe Dumnezeu. Acest paradox — atât o critică furioasă, cât și o recunoaștere forțată — face din Iulian una dintre cele mai complicate și tragice figuri din istoria creștinismului. El a fost dușmanul Bisericii, care s-a dovedit a fi mai aproape de înțelegerea lui Hristos decât mulți dintre contemporanii săi creștini.

Calea spre tron: de monah la împărat

Iulian, numit Apostata în lumea creștină, s-a născut în 331 în Constantinopol. El a fost nepotul împăratului Constantin cel Mare, aceluiași care a legalizat creștinismul. Dar copilăria lui a fost umbrită de tragdie: în 337, după moartea lui Constantin, tatăl său și majoritatea rudelor sale au fost uciși în timpul unei revoluții palatine. Iulian și fratele său Gall au rămas orfani și au fost trimiși în exil.

Salvarea pentru tânărul Iulian a venit sub forma educației creștine. Părinții săi spirituali au fost preoți și teologi. El a învățat Scriptura Sfântă, a participat la slujbele bisericești și chiar a fost cititor în biserică. Dar cu cât se imersa mai mult în învățăturile creștine, cu atât mai mult creștea în el respingerea. Sub influența filosofilor neoplatonici, în special a lui Maxim din Efes, a descoperit înțelepciunea păgână. Extern rămânând creștin, intern el deja era păgân.

În 355, împăratul Constanțiu al II-lea, fiul lui Constantin, l-a proclamat ca cesar și l-a trimis să restabilească ordinea în Galia. Acolo Iulian s-a dovedit a fi un comandant de război și administrator deosebit de talentat. Când în 360 trupele lui l-au proclamat ca august, iar în 361 Constanțiu a murit, Iulian a devenit singurul conducător al Imperiului Roman. El a anunțat imediat despre prietenia sa față de păgânism.

Critica creștinismului: trei lovituri principale

Iulian, ca nimeni altcineva, cunoștea creștinismul din interior. A citit Evangheliile, a studiat teologia, știa punctele slabe ale ierarhiei bisericești. De aceea, critica sa a fost deosebit de aspră și precisă. A lansat trei lovituri principale.

Primul lovitură — critică a dogmaticei. Iulian sublinia contradicțiile interne din învățătura creștină. Cum poate fi Dumnezeu atât unit, cât și trinitate? Cum poate Fiuul să fie egal cu Tatăl, dacă El însuși spune că Tatăl este mai mare decât El? Cum poate un om să fie și Dumnezeu? Pentru Iulian, crescut pe filosofia greacă cu dorința de claritate logică, aceste întrebări erau de neatins. El vedea în dogme nu o taină, ci un eșec logic.

Al doilea lovitură — socială. Iulian credea că creștinismul atrage slabi și neîntelectuali. El numea credința creștină «religia pescarilor» și afirma că ea umilește demnitatea umană, chemând la supunere și smerenie. El scria că niciun grec educat nu ar putea accepta o astfel de credință, deoarece ea contrazice rațiunea.

Al treilea lovitură — etică. Iulian recunoștea că creștinii manifestă o grijă extraordinară pentru săraci și bolnavi, dar credea că aceasta nu este meritul lor, ci rezultatul faptului că religia lor este religia sclavilor. El spunea: «Galileenii (pe care îi numea cu dispreț creștinii) au nevoie de sprijin, deoarece credința lor nu le oferă forță interioară». El a încercat să creeze o alternativă — o biserică păgână cu activități de caritate.

Recunoașterea lui Hristos: dușmanul care nu putea să nu admire

Dar în ciuda criticii sale furioase, Iulian nu putea să nu recunoască marea lui Hristos. El îl respecta ca pe o persoană. A citit Evangheliile și a găsit în ele înțelepciune profundă. În lucrările sale, el recunoștea că Hristos a fost un învățător mare, care a învățat iubirea, iertarea și smerenia. Chiar a fost de acord că multe dintre învățăturile Lui erau profund filosofice.

Principalul punct de vedere al lui Iulian față de Hristos nu a fost că El a învățat prost, ci că urmașii Lui L-au înțeles greșit. Iulian credea că Hristos a fost un om, un filosof mare, care a vorbit despre iubirea față de aproapele, dar nu a fost Dumnezeu. El era convins că apostolii și evangheliștii, apoi și părinții Bisericii, au distorsionat învățătura Lui, transformându-L în zeu. Iulian a vrut să «curățe» creștinismul de această «eroră» și să creeze o religie sincretică, unde Hristos ar fi fost cunoscut ca învățător, dar nu ca Fiuul lui Dumnezeu.

Acesta este paradoxul principal al lui Iulian: el recunoștea pe Hristos ca pe un învățător, dar îl respingea ca pe Dumnezeu. El a fost dușmanul dogmei creștine, dar prietenul eticii creștine. În acest sens, el nu a fost doar un păgân, ci și un «eretic» în sensul strict al cuvântului — cel care alege din învățătură doar ceea ce îi place.

«Conspirația galileenilor»: o reformă eșuată

Iulian nu s-a limitat la critică. A încercat să creeze o alternativă la creștinism — o religie păgână care ar putea concurența cu Biserica. A reformat sacerdoțiile, a introdus o moralitate strictă, a cerut sacerdoților caritate și austeritate. A sperat că păgânismul, îmbogățit de filosofie și etică, va putea înlocui creștinismul.

Dar reformele sale nu au reușit. Păgânismul era prea arhaic, prea legat de culturile locale, pentru a deveni o religie universală. În schimb, creștinismul era dinamic și viu. Împăratul putea să interzică școlile creștine, să excludă creștinii din armată, dar nu putea să interzică oamenilor să credă.

Iulian a murit în 363 în bătălia cu perșii. Potrivit tradiției, ultimele sale cuvinte au fost: «Ai câștigat, Galileean!». Sursele creștine citează aceste cuvinte ca pe o recunoaștere a înfrângerii, iar cele păgâne ca pe o exprimare a dezamăgirii. Dar, probabil, a fost o combinație a ambelor. El înțelegea că a pierdut, dar nu putea să se sмиere în fața faptului că adversarul său era Cel pe care nu putea să nu îl respecte.

Moștenirea lui Iulian: de ce este important astăzi

Iulian Apostata rămâne o figură care ne face să ne gândim la ceea ce înseamnă să fii dușman. El a fost dușman al creștinismului, dar a fost sincer în căutarea adevărului. A criticat creștinii pentru lipsa lor de logică, dar a recunoscut forța lor morală. A urât Biserica, dar a iubit pe Hristos ca pe un învățător. Această contradicție internă face din figură sa profund umană și tragică.

În prezent, când lumea a devenit mai pluralistă, Iulian ne amintește că critica nu înseamnă neapărat respingere. Poți să nu accepți credința, dar să recunoști valoarea ei. Poți să nu fii de acord cu dogmele, dar să te bucuri de personalitatea lui Hristos. Și poate că exact în acest lucru este leacul principal al lui Iulian: adevărul nu aparține unei religii, ci celor care caută.

Постоянный адрес данной публикации: