Pierre de Coubertin despre începutul cavaleresc al Olimpiadei: codul de onoare pentru lumea modernă

Introducere: sportul ca cavalerie seculară

Pentru baronul Pierre de Coubertin, renașterea Jocurilor Olimpice nu a fost doar restaurarea concursului sportiv, ci și un proiect educațional și moral grandios. Conceptul cheie în jurul căruia a construit sistemul etic al olimpismului a fost "începutul cavaleresc" (fr. l'esprit chevaleresque). Couberten vedea în sportul modern al secolului al XIX-lea pericolul de a aluneca către profesionalism brut, naționalismul entuziast și setea de profit. Ca antidot, a propus să se aplice nu la Antichitate, ci la un ideal mai târziu — cavalerul medieval, transformându-l pe sportivul olimpic în un nou cavaler aristocratic al spiritului, care urmează unui cod de onoare strict.

Geneza ideii: criza civilizației și căutarea idealului

Aristocratul francez, Couberten, a suferit greu de înfrângerea Franței în războiul franco-prusac din 1870-71, pe care a legat-o nu de slăbiciunea militară, ci de declinul moral, pierderea "virtuților masculine" și cultul material. Studind sistemele de educație fizică din Marea Britanie (unde a fost dezvoltat idealul "creștinismului muscular") și antichitatea greacă, a ajuns la concluzia că sportul trebuie să fie școala caracterului. Cu toate acestea, atletul grec, după părerea sa, era prea concentrat pe gloria personală și pe perfecțiunea fizică, lipsit de o mai înaltă țintă morală. Acest element lipsă a devenit idealul cavaleresc, sintetizând curajul fizic, etica neîntocmită, serviciul unui scop mai înalt (Damei, Bisericii, suzeranului) și estetica comportamentului.

Stăpânii cavaleriei olimpice după Coubertin

Codul cavaleresc cubertinian pentru olimpic se bazează pe câteva principii nezdruncinate:

Fair Play (Jocul corect): Acesta a fost piatra de temelie. Cavalerul nu profită de avantajul nedemn, respectă adversarul ca egal în luptă, chiar dacă este inamic. Victoria câștigată prin înșelăciune sau în mod necinstit este considerată nu ca o victorie, ci ca o rușine în sistemul de coordonate cavaleresc. Couberten a opus acest lucru spiritului comercial al "victoriei orice preț".

Self-sacrificiu și asceză: Pregătirea pentru Jocuri este analogul modern al serviciului lung al armigerului. Este un refuz voluntar al luxului, disciplină, muncă zilnică. Scopul este nu doar forma fizică, ci și temperarea voinței. "În viață, important nu este triumful, ci lupta", a scris el, având în vedere exactly virtutea cavalerescă manifestată în lupta onorabilă, nu rezultatul acesteia.

Estetica gestului și demnitatea comportamentului: Pentru Coubertin, sportul era o artă. Mișcarea trebuie să fie frumoasă, comportamentul să fie demn. Acest lucru se aplică tuturor: de la modul în care se ține pe stadion până la modul în care sportivul primește înfrângerea. Cavalerul pierde cu aceeași demnitate cu care câștigă. Această "frumusețe a gestului" a fost pentru baron la fel de importantă ca și frumusețea trupului.

Serviciul idealului, nu al națiunii sau banilor: Scopul suprem al cavalerului olimpic ar trebui să fie serviciul nu naționalului steag (deși patriotismul nu era negat), ci idealurilor universale ale perfectiunii umane, păcii și înțelegerii între națiuni. Jocurile Olimpice erau concepute ca un modern "turneu națiunilor", unde concurează nu statele, ci personalități nobile individuale, care reprezintă cel mai bun din țările lor.

Cultul femininității și respectul: Este interesant că Couberten, care a fost împotriva participării femeilor la competiții pentru o lungă perioadă de timp, în cadrul mitului cavaleresc, le-a alocat rolul "Damei Frumoase", inspiratoare de laude. Mai târziu, această perspectivă arhaică s-a transformat în principiul respectării femeii-spectatoare și a adversarei.

Instrumente de implementare a spiritului cavaleresc

Couberten nu s-a limitat la teorie. A introdus principiile cavaleresc în structura și ritualul Jocurilor:

Întoarcerea olimpică (introdusă în 1920): Textul scris de el personal — un împrumut direct al ritualului de aducere a vassalului. Atletul jură să participe "cu spirit cavaleresc, în slava sportului și în numele onoarei echipelor noastre".

Riturile de premiere: Cereremonia ridicării pe podium, salutul campionului, strângerea mâinilor cu adversarii — toate acestea sunt elemente ale unui turneu cavaleresc cu ceremonia de cinste a câștigătorului.

Accentul pe amatorism: La început, interdicția de a oferi premii în bani nu era o condiție economică, ci una etică pentru Coubertin. Cavalerul luptă pentru onoare și slavă, nu pentru aur. Acest principiu, pierdut cu profesionalizarea sportului, a fost inima conceptului inițial.

Conflictul cu realitatea și interpretarea modernă

Idealul cavaleresc al Cubertin a întâmpinat imediat realitatea dură a secolului XX: creșterea naționalismului, cele două războaie mondiale, comercializarea, dopaj. Estetica nazistă la Jocurile Olimpice din 1936 a fost o parodie grotescă a ideilor sale. Războiul rece a transformat sportivii în "soldați" ai fronturilor ideologice. Cu toate acestea, conceptul fair play a supraviețuit și a devenit moștenitorul principal al cavaleriei cubertinene.

Azi, în era totală a mediaticizării și a contractelor de milioane, apelarea la începutul cavaleresc pare utopică. Cu toate acestea, ecourile sale sunt vizibile în:

Actele umanitare: Când gimnasta Iulia Lipницka a ajutat adversara să își corecteze roba înainte de a ieși pe gheață în 2014.

Recunoașterea superiorității adversarului: Legendarul strângere de mână după meciul final dintre Larry Bird și Magic Johnson în 1992.

Ajutorul adversarului: Cazurile în care sportivii se opresc pentru a ajuta un concurent căzut (cum ar fi în cursele cu schiurile sau ciclismul), cu prețul propriului rezultat.

Concluzie: utopia ca motor

Începutul cavaleresc al Olimpiadei după Coubertin a fost o utopie conștientă și frumoasă. Baronul știa că nu se poate forța pe toți sportivii să devină cavaleri. Cu toate acestea, a creat un far moral — un sistem de coordonate, în raport cu care se pot evalua acțiunile. A propus sportului nu doar să concureze, ci și să educe, să îmbunătățească.

Aceasta este principala sa contribuție. Modernul olimpism, prins în scandaluri, se întoarce constant la aceste idei ca la un rai pierdut. Fair play rămâne lozongul oficial, iar conceptul "dusmanului olimpic" încă se asociază cu demnitatea și respectul. În acest fel, idealul cavaleresc al Cubertin a pierdut ca realitate practică, dar a câștigat ca imperativ etic perpetuu. El ne amintește că sportul nu este doar fiziologie și tactică, ci și o zonă a alegerii morale, unde omul poate să manifeste nu doar forța mușchilor, ci și forța spiritului, devenind, pentru un moment, un cavaler fără frică și ezitare.

Постоянный адрес данной публикации: