Obositul în oglinda râsetei: de ce ne plăcemos să râdem de cel care muncește pentru toată lumea

Obositul este o figură în cultura aproape sacrală. Dar tocmai de aceea devine adesea obiectul umorului. Râsetele la adresa obositului nu sunt jigniri, ci un mod de a elimina tensiunea, de a-l recunoaște ca pe un om și, poate, de a-i invidia abilitatea de a suferi tot ce viața îi aruncă în spate. În umor, obositul apare fie ca un naiv care nu înțelege că este folosit, fie ca un craftier care găsește ieșiri din orice situație ridicolă, fie ca un robot nelăsat de odihnă care continuă să lucreze chiar și atunci când totul în jur se prăbușește. Acest imagine trăiește în anecdote, comedii de film, legende urbane și în conversațiile noastre de pe bucătărie.

Anecdotă: când obositul devine filosof cu lopata

Anecdotă este un gen unde obositul apare adesea ca un om simplu, care este mai înțelept decât orice șef, dar vorbește scurt și la obiect. De exemplu: «Se întâlnesc doi obosiți. Unul spune: — ieri șeful a spus că trebuie să lucrăm mai bine. Celălalt: — Și ce ai răspuns? — Am spus că noi suntem deja cei mai buni, doar că uneltele noastre sunt proaste». În această anecdotă este toată esența: obositul știe valoarea lui, dar nu se strecoară în postul de șef, el doar face treaba lui, privind ironic pe cei care stau deasupra lui.

Un alt subiect clasic este obositul care ajunge într-o situație ridicolă din cauza excesului de muncă. «Un muncitor de pe șantier a săpat toată noaptea groapa. Dimineața vine șeful și spune: — Ce, tu ai fost prost, groapa trebuia să fie lângă stâlp, nu după gard! Obositul își dă seama: — Dar eu am săpat după gard, ca să nu se vadă că nu fac nimic». În această umură este o reacție de apărare, o încercare de a transforma absurdul în victorie. Obositul nu este doar obiectul umurii, ci și actorul care intră în joc și întoarce situația.

Obositul în film: de la Șurici la personajele lui Leonid Gaidai

Cinema sovietic ne-a oferit o galerie întreagă de obosiți-comici. Șurici din filmele lui Gaidai este imaginea «studentului etern», care copsește, construiește, citește lecții, dar întotdeauna cu atât de mult entuziasm încât este inevitabil să-l faci să râzi. Treaba lui nu este doar muncă, ci și o aventură plină de neplăceri comice. În «Preluarea lui Kavkaziană» el merge după materiale și ajunge în centrul absurdului. Dar el nu se predă — el continuă să lucreze, chiar și când este răpit, pentru că «trebuie să predăm obiectul».

Un alt imagine clasică este Vasiliy Alyabyevich din «Mâna de aur». El este și el un obosit, dar treaba lui este o încercare de a supraviețui într-o lume în care totul se vinde și se cumpără. Fraza lui «Șurici, tu nu ai dreptate» a devenit un meme, dar în spatele ei se află exact înțelepciunea obositului: el vede lumea mai simplu și mai sincer. În film, obositul apare adesea naiv, dar exact această naivitate este mai puternică decât planurile sofisticate ale răufăcătorilor.

În filmele «Bărbații de succes» obositul-văzător (Evgeniy Leonov) încearcă să-i reformeze pe bandiți prin muncă. Și este amuzant, pentru că încrederea lui în puterea de reformare a muncii se lovește de realitatea în care nimeni nu vrea să muncească. Dar exact această hotărâre și încredere în bine fac din el un erou.

Paradoxurile obositului: el este și prost, și geniu

Una dintre cele mai persistente teme ale umorului despre obosit este atitudinea lui față de «munca inteligentă». Există o umură: «Ce diferență este între inginer și obosit? — Inginerul gândește cum să facă, iar obositul face exact așa cum i-au spus. Dar când ceva se strică, obositul reface, iar inginerul merge să scrie un raport». În acest caz, obositul este opoziția față de birocrație, simbolul unei forțe vii și active, care, deși uneori pare ridicolă, fără ea totul ar cădea.

Există și o imagine inversă: obositul care este atât de obișnuit cu muncă, încât nu poate opri. «Obositul ajunge acasă, soția spune: — Odihnește-te, stai pe scaun. El se așază pe scaun, ia în mână telecomanda și începe să o descompună. Soția: — Ce faci? — Dar eu mă gândesc unde este butonul pentru a opri acest televizor». Aceste umuri critică umoristic deformatia profesională, dar în același timp provoacă simpatie: omul s-a amestecat atât de mult cu munca, încât transformă chiar și odihna în muncă.

Umorul ca protecție: cum obositul râde de el însuși

Obositul devine adesea autorul umurilor despre propriul său noroc. Este un mod de a face față greutăților și de a-și afirmă demnitatea. De exemplu, proverba: «Nu ne lăsăm, ci economisim forțe». Sau: «Unde la noi la muncă e tot bine? Dar în toate locurile, exceptând salariul, șeful și condițiile». Acest umor nu conține ură, ci o ironie amărâță, care ajută să rămânem puternici. Râzând de el însuși, obositul transformă umilirea în victorie asupra circumstanțelor.

În brigăzi de construcții și ateliere de reparații există propriile lor bătături: «Ieri au căzut un cărămizi. Șeful spune: — Ce, nu știi că trebuie să țiiți mai strâns? Obositul răspunde: — Am ținut, dar el a fost mai priceput decât mine — a căzut atunci când eu gândeam la salariu». Aceasta nu este doar o umură, ci o manifestare a solidarității colective: toată lumea se recunoaște în aceste situații, iar râsetele devin un ritual de unire.

Situații amuzante: când obositul și tehnica nu găsesc un limbaj comun

Prăpastia culturală între obosit și tehnica modernă este încă o sursă fertilă pentru umor. «Mai înainte puteam repara tractoarele cu foarfece, iar acum are un computer și nu știu de ce parte să mă apropie de el». Aceasta nu este doar amuzant, ci reflectă schimbarea reală a lumii, în care abilitățile vechi devin inutile, iar noile sunt date cu greu. Și în acest umor există o nostalgie pentru vremea când totul era mai ușor și mai simplu.

Există și o parte inversă: obositul care luptă cu succes împotriva tehnicii. «Pe șantier s-a defectat un excavator. Toți așteaptă reparațiile, iar obositul Petru se apropie de el, lovește cu ciocanul pe bampă — și excavatorul pornește. Șeful: — Cum ai făcut asta? Petru: — Pentru că am construit-o în urmă cu un an». Această umură subliniază înțelepciunea practică, care este mai mare decât orice instrucțiune.

Concluzie: râsul la adresa obositului este râs la adresa noastră

Când râdem de obosit, râdem nu de el, ci de soarta lui, care este în mare parte comună cu fiecare dintre noi. Cu toții ne devenim obosiți într-un moment sau altul: muncim pentru a hrăni familia, încercăm să reparăm ceva ce s-a stricat, ne luptăm cu șeful și visăm la vacanță. Prin urmare, umorul despre obosit este umor despre experiența noastră umană comună. Nu ne umilește, ci ne eliberează, pentru că în fiecare glumă vedem nu doar un personaj, ci și pe noi înșine. În acest sens, obositul nu este doar obiectul umurilor, ci și eroul lor principal.

Постоянный адрес данной публикации: