Lex Romana — nu este doar un corpus de legi al unei civilizații antice. Este fundamentul pe care se bazează întreaga sistemă juridică continentală (romano-germană), în vigoare în majoritatea țărilor Europei, Americii Latine, precum și în Rusia și în multe alte state. Chiar și sistemul anglo-saxon (common law) a fost influențat indirect de el. Expresii precum «presupunerea nevinovăției», «proprietatea obligă» și maxima celebră «ex injuria jus non oritur» au venit la noi datorită juristilor romani.

Unicitatea dreptului roman a constat în faptul că a fost primul care a separat dreptul de religie și moralitate, făcându-l o sistemă formală, logică. Romanii au creat construcții juridice atât de universale, încât au supraviețuit căderii propriului lor imperiu și au devenit baza dreptului modern.

1. Periodizarea dreptului roman

Evoluția dreptului roman acoperă mai bine de un mileniu (de la secolul VIII încă dinainte de Hr. până în secolul VI d.Hr.). Se disting mai multe perioade cheie.

Perioada arhaică (753–367 î.Hr.)

Dreptul acestei perioade se numea «jus Quiritium». Acesta era strict formal, avea un caracter sacer și era accesibil doar cetățenilor romani (Quiritii). Sursa principală era obiceiurile strămoșilor (mores maiorum) și Legea XII a Tabelor (451–450 î.Hr.) — prima înregistrare a dreptului roman, realizată pentru a limita arbitrarul preoților patrici. Aceste legi au fost gravate pe tabele de cupru și expuse pe piața principală a Romei — forumul.

Perioada clasică (367 î.Hr. – 235 d.Hr.)

Acesta a fost apogeul jurisprudenței romane. Începutul perioadei a fost marcat de legea Petelia (326 î.Hr.), care a abrogat sclavia pe datorie pentru cetățenii romani. Exact în această perioadă s-au format principalele instituții pe care le folosim și astăzi: dreptul contractual, dreptul de proprietate, moștenirea, obligațiile din dăunători (infracțiuni). Retorica și jurisprudența au devenit arte supreme. Cel mai faimosi juristi ai acestei perioade sunt Gaius, Papinian, Paul, Ulpian, Modestinus. Lucrările acestora au devenit ulterior baza cunoscutei codificări.

Perioada postclasică (235–476 d.Hr.)

Perioada crizei și a domniei absolute (monarhie neîngrădită). Dreptul devine mai brutal, formalismul cedează locului simplificării. Constituțiile imperiale (decretul) devin sursa principală a dreptului. La acest stadiu au fost compilate primele colecții oficiale de legi imperiale — Codex Gregorianus (aproximativ 291) și Codex Hermogenianus (aproximativ 295).

Perioada Iustiniană (527–565 d.Hr.)

Împăratul bizantin Iustinian cel Mare a încercat să adune și să codifice tot dreptul roman. În rezultat, a apărut faimosul Corpus Juris Civilis («Sistemul de drept civil»), care a devenit manual și lege pentru întregul stat târziu roman. Exact acest sistem a fost «descoperit» în Evul Mediu la Bologna și a fost baza receptării dreptului roman în Europa.

Corpus Juris Civilis include patru părți:

• Instituțiile lui Iustinian — manual de drept pentru începători (obligatoriu pentru studenți).
• Digestele (sau Pandeectele) — cea mai mare parte; extrase din lucrările clasice ale juristilor romani, împărțite în 50 de cărți.
• Codexul lui Iustinian — colecție de legi imperiale-constituții.
• Novelle — legi noi, emise de Iustinian după 534.

2. Ce a oferit lumii dreptul roman: concepte cheie

Divizarea dreptului în public și privat (jus publicum et jus privatum)

Romanii au făcut pentru prima dată o diferențiere clară: dreptul public se referă la starea statului roman și instituțiilor sale, iar dreptul privat reglementează relațiile dintre persoanele fizice (familiale, imobiliare, contractuale). Această divizare a rămas în toate sistemele juridice până în prezent.

Sistemul acțiunilor (actio)

Dreptul roman a fost, cum spun juristii, «sistemul acțiunilor»: nu există drept, nu există și protecție. Principiul celebru «ubi remedium, ibi jus» (unde este mijlocul de protecție, acolo este și dreptul). Apariția unei noi situații de viață a necesitat crearea unei noi acțiuni. Mai târziu, acest lucru s-a transformat în «acțiunea din contract» (actio ex stipulatu) și «acțiunea din dăunătoare» (actio ex delicto).

Dreptul de proprietate (dominium)

Romanii au dezvoltat un drept de proprietate complet și absolut asupra unei lucruri — «cel care deține, acela și folosește». Din acesta au apărut drepturile de posesiune (possessio), detinere (detentio) și servituți (drepturi limitate asupra unei lucruri străine, de exemplu, dreptul de trecere prin terenul vecin).

Dreptul contractual

Romanii au distins patru tipuri de contracte: verbale (orale, de exemplu, stipulatio — jurământ), literale (scrise), reale (când contractul intra în vigoare la momentul transmiterii lucrării: împrumut, credit, depozit) și consensuale (acord, bazat pe simplul consens al părților: vânzare-cumpărare, închiriere, mandat).

Statutul juridic al persoanei

Dreptul roman a elaborat în detaliu trei statuturi ale omului: statutul libertății (ingenui — născuți liberi, libertini — eliberați, servi — sclavi); statutul cetățeniei (cives, latini, peregrini — străini) și statutul familial (pater familias — tatăl familiei, care deține autoritatea asupra tuturor membrilor familiei).

3. Receptarea dreptului roman în Europa

După căderea Imperiului Roman de Apus în 476, dreptul roman a încetat să fie în vigoare formal. Cu toate acestea, el a continuat să «ardere» în obiceiurile populației locale și în canoanele bisericești. Punctul de cotitură a fost la sfârșitul secolului al XI-lea la Bologna. Irnerius (un savant numit «Luminătorul dreptului») a început să țină lecții despre Digestele lui Iustinian, punând bazele Universității din Bologna — cea mai veche din Europa.

Interesul pentru dreptul roman a fost imens, deoarece acesta oferea soluții gata pregătite, raționale pentru noile realități economice — comerțul, împrumuturile, vouchere, pe care fragmentarea feudală nu le putea reglementa. Receptarea (asimilarea, împrumutarea) dreptului roman în Europa a avut loc între secolele XII și XVIII și a condus la crearea unor principii juridice comune pentru continent.

Nascunicii moștenirii tradiției juridice romane au devenit codurile civile ale Franței (Codul Napoleonic 1804), Germaniei (BGB 1896), Elveției, Italiei și multor altor țări. și dreptul revoluționar rus a fost influențat puternic prin pandectistica germană.

Постоянный адрес данной публикации: