Alimenta nu au un singur inventator. Acest institut juridic s-a format de secole în diferite culturi și state. Cele mai vechi mențiuni scrise despre obligația de a întreține soția fostă și copiii se găsesc în legile regelui babilonian Hamurabi, datând din aproximativ 1750 î.Hr.

În Antichitatea Romană, obligațiile alimentare au fost, de asemenea, formalizate, dar se referau în principal la soțiile războvite, nu la copii. Dreptul roman acordă mult mai puțin atenție întreținerii descendenților, decât legislația modernă.

În Evul Mediu, în Europa, biserica creștină a avut un influență semnificativă asupra dezvoltării normelor alimentare. Dreptul canonic prevedea ca soții să asigure fostele soții, întărnind astfel această practică în tradiția juridică europeană.

Este interesant că la sfârșitul secolului I î.Hr., sub împăratul roman Nerva, a existat o programă guvernamentală numită «alimenta». Cu toate acestea, aceasta nu reprezenta modernele alimente de la părinți, ci ajutor social pentru orfani din bugetul de stat — echivalentul actualelor subvenții pentru copii.

Înțelegerea modernă a alimentelor ca pe o obligație a părinților de a întreține copiii minori s-a format în secolele XIX–XX în cursul dezvoltării dreptului familiei în țările europene și în Rusia. Acest principiu a fost consolidat în legislațiile tuturor statelor civilizate și astăzi este o normă universală.

Prin urmare, alimentele nu sunt inventarea unei singure persoane, ci rezultatul unei evoluții multivécui ale conștiinței juridice, a prevederilor religioase și a politicii statale în domeniul protecției familiei și copilăriei.

Постоянный адрес данной публикации: