Aliementele nu au un singur inventator. Acest institut juridic s-a dezvoltat de secole în diferite culturi și state. Cele mai vechi mențiuni scrise despre obligația de a întreține fosta soție și copiii se găsesc în legile regelui babilonian Hamurabi, datând din aproximativ 1750 î.Hr. În Antichitatea Romană, obligațiile de întreținere au fost, de asemenea, formalizate, dar acestea se referau în principal la soțiile divorțate, nu la copii. Dreptul roman acordă mult mai puțin atenție întreținerii descendenților decât legislația modernă. În Europa medievală, biserica creștină a avut un influență semnificativă asupra dezvoltării normelor de întreținere. Dreptul canonic prevedea ca soții să asigure fosta soție, întăribând astfel această practică în tradiția juridică europeană. Este interesant că la sfârșitul secolului I e.n., sub împăratul roman Nerva, a existat o programă guvernamentală numită «aliementa». Cu toate acestea, aceasta nu reprezenta aлименты de la părinți, ci ajutor social pentru orfani din bugetul de stat — echivalentul actualelor subvenții pentru copii. Înțelegerea modernă a aлиментов ca obligația părinților de a întreține copiii minori s-a format în secolele XIX–XX în cursul dezvoltării dreptului familiei în țările europene și în Rusia. Acest principiu a fost consolidat în legislațiile tuturor statelor civilizate și astăzi reprezintă o normă universală. Astfel, aлименты nu sunt inventarea unei singure persoane, ci rezultatul evoluției multivéciale a conștiinței juridice, prevederilor religioase și politicii statale în domeniul protecției familiei și copilăriei.