Objektivitatea dragostei în filosofie și religie

Dragostea este doar un sentiment? Sau ceva mai mult? Pentru mulți, ea este o flacără efemeră, care poate stinge. Dar filosofia și religia insistă: dragostea este obiectivă. Ea nu este doar în noi. Ea este între noi. Ea stabilește structura existenței, eticii și sensului. Chiar și atunci când nu simțim dragostea, ea rămâne o realitate către care suntem chemați.

Dragostea ca legătură ontologică

Încă din "Pira" Platon a vorbit despre Eros ca despre o forță care unește finalul cu veșnicul. Dragostea, după Platon, nu este doar o atracție pentru trup, ci o tărie către frumusețe în sine. Este o căutare a adevărului. În acest sens, dragostea nu este o capriciu subiectiv, ci o structură fundamentală a existenței. Ne iubim, pentru că lumea este organizată astfel încât să putem să ne unim. În creștinism, această idee este întărită: Dumnezeu este dragoste. Dragostea nu este un atribut al lui Dumnezeu, ci esența Lui. Și dacă Dumnezeu este baza tuturor lucrurilor, atunci dragostea este țesătura realității.

Dragostea ca principiu etic

Immanuel Kant nu a scris despre dragoste ca despre un sentiment. Dar imperativul său categoric — să ne comportăm cu oamenii ca și cum ar fi scopuri, nu ca și cum ar fi mijloace — este o expresie filosofică a dragostei. În secolul XX, Emmanuel Levinas a mers mai departe: dragostea este responsabilitatea pentru Celălalt. Fața Celuilalt mă cheamă la răspundere. Aceasta nu este o emoție, ci un datornicie pe care nu o pot evita. Martin Buber în "Eu și Tu" vorbește despre întâlnirea autentică, care depășește utilitatea. Dragostea nu este un proiect al meu, ci un eveniment în care particip.

Dimensiunea religioasă: agapé

În Noul Testament, dragostea — agapé — nu este un sentiment romantic și nu o prietenie frățească. Este o dragoste necondiționată, jertfitoare, care nu depinde de meritele obiectului. Ea este obiectivă în sensul că este normă, către care suntem chemați, chiar și atunci când nu dorim. "Iubește-ți dușmanii tăi" nu este un sfat, ci o poruncă. Ea nu apelă la sentimente. Ea se adresează voinței. Și deci dragostea nu este ceea ce simțim, ci ceea ce facem.

Dragostea și libertatea

Dragostea nu ar fi dragoste dacă ar fi obligatorie. Exact libertatea face posibilă și, în același timp, reală dragostea. Alegerile libere de a iubi, chiar și atunci când nu există dorință, transformă dragostea dintr-o emoție într-un act. Această transformare face dragostea obiectivă: ea există în lume prin deciziile noastre. Nu există dragoste fără libertate. Nu există libertate fără responsabilitate. Și în acest sens dragostea este cel mai obiectiv fapt al vieții umane.

Exemple: filosofi și sfinți

Socrate a iubit adevărul mai mult decât viața. Francisc de Assisi a iubit săracii și leproșii. Étienne de La Boétie a iubit libertatea. În fiecare caz, dragostea nu a fost un sentiment, ci o poziție. Ea a determinat acțiunile lor, suferințele lor, moartea lor. Aceste exemple arată: dragostea este obiectivă, pentru că schimbă lumea. Ea creează familii, comunități, culturi. Ea construiește orașe și dărâme ziduri.

Dragostea nu dispare atunci când trece atrația. Ea rămâne ca un ales, ca o memorie, ca o speranță. În acest sens, obiectivitatea ei: ea nu depinde de starea noastră de spirit. Ea depinde de noi.

Permanent link to this publication: