Scriitori ruși și Charles Dickens: dialog prin granițe și epoci Rezumat: Acest articol explorează fenomenul influenței profunde și complexe a lui Charles Dickens asupra literaturii ruse din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Sunt analizate nu doar aspectele împrumutului direct, ci și procesul unic de prelucrare creativă, polemică și „stăpânire” a motivelor dickensiene în contextul căutărilor socio-filosofice specifice rusești. „Dickens, pe care l-am descoperit”: amploarea influenței La mijlocul secolului al XIX-lea, Charles Dickens a devenit pentru Rusia, probabil, cel mai citit și respectat autor străin. Romanele sale erau publicate în reviste aproape imediat după edițiile englezești, stârnind agitație. Fenomenul consta nu doar în popularitate, ci și în senzația scriitorilor și criticilor ruși de o uimitoare afinitate a lui Dickens cu „sufletul rus”. Vissarion Belinski îl vedea ca pe „poetul săracilor”, iar Dostoievski, în celebra sa discurs despre Pușkin, îl plasa pe romancierul englez alături de Shakespeare și Cervantes ca scriitori care au exprimat „umanitatea universală”. Fapt interesant: Primul traducător al lui Dickens în limba rusă a fost chiar V. G. Belinski. În 1838, el a publicat traducerea nuvelei de Crăciun „Bătălia vieții”, dând startul fascinației în masă față de scriitor. Paralele profunde și polemica creativă Clasicii ruși au preluat de la Dickens nu doar patosul social, ci și principiile estetice, care au fost reinterpretate creativ. F.M. Dostoievski: de la „umiliții și jigniții” la „subterană”. Lumea dickensiană a mahalalelor londoneze, a „oamenilor mici” și a contrastelor sociale a găsit un răspuns direct în creația timpurie a lui Dostoievski („Oamenii săraci”). Totuși, scriitorul rus a mers mai departe în analiza psihologică. Dacă la Dickens răul este adesea personificat (oligarhul răufăcător, tutorele crud), pe Dostoievski îl interesează metafizica răului în sufletul omului. Imaginea copiilor suferinzi (Nelli în „Umiliții și jigniții”) trimite la orfanii dickensieni, dar dobândește o profunzime tragică, aproape biblică. Însuși Dostoievski îl numea pe Dickens un mare scriitor creștin, apreciind în el începutul „inefabil de emoționant”. L.N. Tolstoi: apropiere paradoxală. La prima vedere, Tolstoi epic și „leneș” pare departe de Dickens sentimental și grotesc. Totuși, tocmai Tolstoi îl considera superior tuturor romancierilor europeni contemporani. Îi unea începutul moral imperativ, credința în îndreptarea omului prin conștiință și iubire. Motivul dickensian al renașterii morale a zgârcitului Scrooge („Colindul de Crăciun”) găsește o continuare puternică în povestea învierii spirituale a lui Ivan Ilici sau Nekhliudov. Ambii scriitori, fiecare în felul său, căutau căi de transformare a lumii nu prin revoluție, ci prin efort moral personal. N.V. Gogol și M.E. Saltykov-Șcedrin: grotesc și satiră. Aici influența s-a manifestat în domeniul poeticii. Talentul dickensian de a crea tipuri caricaturale, grotesc (domnul Bumble, Uriah Heep) a rezonat cu lumea artistică a lui Gogol și mai ales a lui Saltykov-Șcedrin. Satiricii ruși au dus hiperbola și ironia dickensiană la limita fantasmagoriei, folosind aceste mijloace pentru o critică necruțătoare a birocrației rusești și a răilor sociale. Șcedrin, adesea numit „Dickensul rus”, era însă mult mai necruțător și mai puțin sentimental. Conflictul loialității în maniera dickensiană în literatura rusă Motivul leitmotiv al intrigilor dickensiene — conflictul datoriei, sentimentului și loialității familiale — a găsit în Rusia un teren aparte. În „Dombey și fiul” este tragedia micului Paul, sfâșiat între tatăl rece și sora iubitoare. În „Micuța Dorrit” — povestea unei familii legate de datorii și ziduri de închisoare. În literatura rusă acest motiv a fost adâncit și încărcat filosofic. La Dostoievski, în „Frații Karamazov”, Ivan și Aleșa trăiesc nu doar un conflict familial, ci o ruptură metafizică între datoria față de „armonia lumii” și loialitatea față de copiii suferinzi. La Tolstoi, în „Anna Karenina”, eroina principală se află într-un conflict insolubil între loialitatea față de convențiile sociale, datoria față de soț și fiu și fidelitatea față de propriul sentiment. Scriitorii ruși, asimilând dramaturgia dickensiană a chinurilor sufletești, au transferat-o din planul social-cotidian în cel existențial. Fapt interesant: În biblioteca personală a lui F.M. Dostoievski s-a păstrat o colecție completă de 30 de volume a operei lui Dickens în limba engleză, cu numeroase note ale scriitorului. Volumele cu romanele „Casa rece” și „Prietenul nostru comun” sunt deosebit de pline de adnotări. Concluzie: nu imitație, ci dialog între egali Influența lui Dickens asupra literaturii ruse este un exemplu clasic de cum o mare cultură națională nu copiază orb experiența străină, ci o asimilează selectiv, transformând-o într-o parte organică a propriei tradiții. Scriitorii ruși au preluat de la Dickens compasiunea pentru „umiliți și jigniți”, interesul pentru „familia întâmplătoare”, măiestria de a crea tipuri sociale și psihologice vii. Totuși, ei au îmbogățit acest material cu un psihologism fără precedent (Dostoievski), cu un anvergură epică (Tolstoi) și cu o ascuțime satirică (Șcedrin). Ca rezultat, dialogul clasicilor ruși cu Dickens a devenit un dialog între egali, în care discipolii s-au transformat rapid în maeștri, creând pe baza principiilor umaniste comune un univers artistic propriu, inconfundabil. Acest sinteză creativă a determinat în mare măsură epoca de aur a prozei ruse și importanța sa mondială.
© library.md

Постоянный адрес данной публикации:

https://library.md/m/articles/view/Scriitori-ruși-și-Charles-Dickens