Cea mai veche rasă de cai: în căutarea arhaicului genetic și istoric

Definirea «cea mai veche» rasă de cai este o sarcină științifică complexă, situată la intersecția arheozoologiei, pалеогенетики și selecției tradiționale. Conceptul de «vechire» poate fi interpretat în două moduri: ca rasă cu cele mai arhaice, cele mai apropiate de strămoșii sălbatici, trăsături fenotipice sau ca rasă ale cărei istorii documentare și creșterea deliberată de către oameni se încheie cu cel mai mare număr de secole. Pe baza datelor, liderul necondiționat în ambele categorii este calul Przewalskii (Equus ferus przewalskii), cu toate acestea, în discuția despre cele mai vechi rase de cai domestici intră câțiva pretendenți, fiecare dintre care demonstrează un drum evolutiv unic.

1. Calul Przewalskii: relicvă vie a trecutului sălbatic.

Acesta nu este o rasă în sensul tradițional al selecției, ci un subtip de cal sălbatic (tarpăn), descoperit pentru știință de N.M. Przewalski în 1879. Vechimea sa este în integritatea fondului genetic.

Izolarea genetică: Studii din 2018, care au secvențiat genomurile cailor din înmormântarea Botaș (Kazahstan, acum 5500 de ani), au arătat că caii Botaș nu erau strămoșii modernilor domestici, ci cai domestici Przewalskii. Calul modern Przewalskii este un descendent direct al acestor cai odomashnieni cele mai vechi, care au devenit sălbatici mai târziu. Are 66 de cromozomi (la calul domestic sunt 64), ceea ce indică o ramură evolutivă separată.

Fenotip arhaic: Mătasea savașă (galben-petrică) cu un «remn» întunecat de-a lungul spinării, coamă stând și scurtă (fără frunte), trup corpen, cap mare. Acesta este aspectul cailor din epoca paleolitică, înregistrat în pictura rupestră.

Statut: Datorită programelor de reintroducere din grădini zoologice, astăzi este singurul subtip adevărat sălbatic, care nu a fost domesticit niciodată în istoria modernă, păstrat în libertate în Mongolia și China.

2. Cele mai vechi rase de cai domestici: concurenți pentru titlu.

Dacă se ia în considerare doar rasele create de oameni, atunci aici lideratul este contestat de câteva grupuri, ale căror istorii pot fi urmărite pe parcursul a 3000-5000 de ani.

Araba pură: Este adesea considerată cea mai veche. Formarea acesteia a început pe Peninsula阿拉伯 în jurul anului 2500-3000. Vechimea sa este în puritatea sângelui și în influența incredibilă asupra tuturor conurilor de creștere de cai. Cu toate acestea, genetic, este produsul selecției deliberate a unor populații mai vechi.

Achaltekin: Pretendent din Asia Centrală (Turkmenistan). Istoria sa se întinde pe parcursul a cel puțin 3000-3500 de ani (cunoscut în Persia Antică ca «nassay» sau «parthian» cal). Aceasta este o rasă de tip primar, creată de nomazi prin selecție riguroasă în condiții aspre de deșert. Achaltekinul are un exterior unic, «uscat» și un metabolism, care îi permite să tolereze temperaturi extreme. Este adesea numit «descoperire arheologică de aur» datorită vechimii și pureței liniilor.

Mongolian: Nu a schimbat deloc de la vremurile imperiului Chingis Khan (sec. XIII), iar rădăcinile sale se întind la caii hunni și la nomazi mai vechi. Se crede că acest tip s-a format acum 2000-3000 de ani. Pорода-bază, direct provenită de la caii central-asiatici vechi, extrem de rezistentă și adaptată la climă aspră.

Calul isleț: Deși a fost adus în Islanda de vikingi doar în secolele IX-XI, vechimea sa este în izolarea genetică și în păstrarea caracterelor primitiv. Pe insulă nu a existat încrucișare cu alte rase. Acesta demonstrează alururi (tölt, skjald), caracteristice cailor europeni vechi, și poartă în sine gene ale tarpănilor forestieri și de stepă dispăruți.

Fapt interesant: Un studiu din 2021, publicat în revista Cell, care a analizat genomurile a 273 de cai vechi, a arătat că toate caii domestici moderni provin dintr-o singură populație, odomashnită undeva în stepele de lângă Caspian acum 4200 de ani. Până atunci, au existat multe odomashniri locale (ca în cazul cailor Przewalskii de la Botaș), dar nu au lăsat urme genetice în rasele moderne. Acest lucru înseamnă că cele mai vechi dintre rasele care trăiesc astăzi (achaltekin, arabă, poate și anumite ponei) sunt descendenți direcți ai acelei verysame linii care a «câștigat» în istorie.

3. Poneii europeni ca păzitori ai genelor vechi.

Multe rase de ponei din insulele britanice și Scandinavia și-au păstrat trăsături arhaice extreme, moștenite de la populațiile locale sălbatice din perioada glaciare.

Poneiul Exmoor (Marea Britanie): Se consideră cel mai direct descendent al cailor forestieri vechi din Europa de Nord-Vest. Are păr de cal tânăr în jurul ochilor («toadstools») și o structură specială a maxilarelor («șapte dinți în loc de șase»), caracteristică cailor sălbatici. Tipul său, probabil, există pe pustișurile de molid de la Exmoor de cel puțin 3000 de ani.

Poneiul Götland (Suedia): Ostașii acestui tip au fost găsiți în turbe cu o vechime de 4000-5000 de ani. Unul dintre cele mai vechi tipuri din Europa de Nord.

Criterii vechimii:

Izolarea genetică și absența amestecurilor de la rasele «moderne».

Asemănarea fenotipică cu imaginile și rămășițele cailor vechi.

Istoria documentată a creșterii unei aceleași culturi pe aceeași teritoriu.

Săpături arheologice.

Concluzie.

În acest fel, titlul de «cea mai veche» aparține diferiților pretendenți în diferite categorii:

Cel mai vechi reprezentant viu al speciei Equus ferus — calul Przewalskii. Acesta este o fereastră în lumea cailor sălbatici din pleistocen.

Cea mai veche rasă de cai domestici, care a păstrat un tip unic, format din timpuri vechi — achaltekin. Acesta este un etalon al cailor de călărie vechi din estul vechi, al cărui aspect nu a schimbat aproape niciodată în milenii.

Cele mai vechi tipuri locale, care au păstrat trăsături arhaice ale cailor sălbatici europeni — calul isleț și poneii insulelor britanice (Exmoor).

Vechimea lor este valoroasă nu ca un record, ci ca un arhivă genetică și culturală vie. Aceste animale aduc informații despre climă din trecut, migrațiile popoarelor, metodele primitive de selecție și despre cum arătau caii pe care s-a creat istoria umanității. Păstrarea acestor rase este păstrarea moștenirii bio-culturale a planetei, a martorilor direcți ai odomashnirii, care a schimbat cursul civilizației.

Постоянный адрес данной публикации: