Turneul de la Wimbledon: de mașina de tuns gazon până la gloria mondială

Imaginează-ți: o zi din iulie 1877, suburbia Londrei, un club de croquet modest, douăzeci de spectatori și un bărbat cu rachetă în mână, care în 48 de minute va deveni primul campion mondial la tenis. Nimeni nu putea presupune atunci că acest concurs modest va deveni principalul turneu de tenis al planetei, un simbol al conservatorismului britanic, eleganței și spiritului sportiv. Wimbledon nu este doar "unul dintre cele patru turnee Grand Slam". Este un templu unde iarbă păstrează amintirea de meciuri mari, unde culoarea albă a devenit religie, iar zarzavaturile cu smântână au devenit simbolul gastronomic al verii. Este o poveste despre cum dragostea pentru joc, încăpățâința tradițiilor și dorința de perfecțiune au creat un fenomen care există de aproape un sfert de secol.

Nașterea unei legende: 1877 și primul campion

Totul a început din o necesitate utilitară. Clubul All England Croquet, fondat în 1868, se confrunta cu dificultăți financiare și avea nevoie de reparații la mașina de tuns gazon. Pentru a strânge fonduri, membrii clubului au decis să organizeze ceva nou — un turneu de lawn tennis, o joc care atunci abia începea să devină popular. 14 aprilie 1877, pe terenurile de la Worple Road a început competiția, la care au participat 21 de persoane. Jocul a avut loc doar în simplu masculin — despre femei și meciuri de dublu nu se gândea nimeni.

Primul campion a fost britanicul de 27 de ani Spencer William Gore. A învins-o pe adversarul său William Marshall cu scorul 6:1, 6:2, 6:4 în doar 48 de minute. Ca premiul, câștigătorul a primit 12 ginei — o sumă care astăzi ar părea ridicolă, dar atunci a fost o recompensă onorabilă. Interesant este că finala, ca și în următoarele decenii, a fost întreruptă de ploaie — tradiție care a fost menținută până în 2009, când pe terenul Central a fost construită o acoperiș mobil.

Succesul primului turneu a depășit toate așteptările. Anul următor, competiția a fost organizată din nou și de atunci Wimbledon este organizat anual, întrerupt doar în timpul Primului și al Doilea Război Mondial. În 1884, în program au fost incluse simplele feminine și dublurile masculine. Prima campioană a fost fiica unui preot local, iar finala feminină a acelui an a fost jucată de două fete dintr-o familie parohială. În 1913, s-au adăugat dublurile feminine și mixtele. Astfel, treptat, Wimbledon a acumulat aceleași discipline pe care le știm astăzi.

Mutarea pe Church Road: casa unde trăiește istoria

În 1922, Wimbledon a făcut un pas important — s-a mutat de la Worple Road la o nouă locație de pe Church Road, unde se află și astăzi. Exact atunci a fost construit faimosul teren Central, care a fost deschis pe 26 iunie 1922 de regele George V. În acele vremuri, el putea găzdui aproape 10.000 de spectatori, dintre care mai mult de 3.000 stăteau în picioare la meciuri. Astăzi, Terenul Central este o arenă de 15.000 de locuri cu loja regală de 74 de locuri și loja internațională de 85 de locuri.

Mutarea a fost legată nu doar de extinderea spațiului, ci și de renunțarea la rundă de challenge. Până în 1922, campionul în exercițiu nu participa în tabloul principal, ci doar se întâlnea în finală cu câștigătorul turneului de candidaturi. Acest regulament a fost abrogat și de atunci toți jucătorii — chiar și campionii din anul precedent — încep turneul de la primul tur. Acest pas a făcut competiția mai corectă și mai intensă.

Tradiții care nu mor: culoarea albă și loja regală

Wimbledon este poate cel mai conservator turneu din sportul mondial. Și simbolul său principal este codul de îmbrăcăminte strict alb. Jucătorii trebuie să iasă pe teren doar în îmbrăcăminte albă: cămăși, pantaloni, fuste, ciorapi, nasturi, încălțăminte — totul alb. Singura excepție este o bandă colorată de sub un centimetru pe guler sau mâneci. Chiar și lui Roger Federer, câștigătorul de șapte ori, i s-a făcut o reprimandă pentru cizmele cu solzi orange.

Această tradiție a apărut în secolul XIX, când Anglia victoriană impunea propriile reguli și culoarea albă era simbolul curățeniei și aristocrației. În acele vremuri, bărbații juceau în cămăși și pantaloni albi, iar femeile în rochii albe. În anii 1920, moda s-a schimbat, dar culoarea albă a rămas neschimbată. În 1963 a fost adoptat regulamentul oficial, iar în 2014 a fost întărit până la absolut. Chiar și lenjeria de bază trebuie să fie albă dacă poate fi văzută.

O altă parte integrantă a Wimbledonului este loja regală de pe Terenul Central. Turneul este organizat sub patronajul familiei regale. Membrii familiei regale vizitează regulat meciurile finale, uneori chiar și semifinalele, înmânând trofeele câștigătorilor. Tradiția prevede ca jucătorii, când intră pe Terenul Central și când părăsesc el, să facă un semn de respect către loja regală. Aceasta este o dovadă de respect nu doar față de monarh, dar și față de acea britanicitate formală care face Wimbledon unic.

Mereu zarzavaturi, șampanie și 28 de tone de fructe

Când vorbim despre Wimbledon, nu putem trece cu vederea componenta gastronomică. Zarzavaturile cu smântână nu este doar mâncare, ci un ritual. Tradiția a început în anii 1950, când zarzavaturile au fost vândute pe tribune. Aproximativ două decenii mai târziu, la ele au fost adăugate pudra de zahăr și smântâna. Astăzi, în două săptămâni de turneu, spectatorii consumă aproximativ 28 de tone de zarzavaturi și bea 7.000 de litri de smântână. Totul este băut cu șampanie — mai mult de 29.000 de sticle de șampanie pe turneu.

Organizatorii se apropie de acest proces cu atenția unui maestru de ceasuri. Într-o porție trebuie să fie exact 10 zarzavaturi, cultivate exclusiv în Anglia. Timpul de la recoltare până la prezentare nu depășește 24 de ore. Orice abatere de la normă este considerată un defect. Acest desert a devenit atât de cult, încât chiar și cei mai fervenți critici, care se plâng de "zarzavaturi lipsite de gust", nu pot refuza să cumpere porția dorită.

De la iubitori la profesioniști: era deschisă

Mult timp, Wimbledon a rămas un turneu doar pentru iubitori. Dar în 1968 a avut loc o schimbare de proporții: Asociația de Lawn Tennis din Marea Britanie a anunțat că Wimbledon devine deschis pentru toți jucătorii, indiferent de statutul lor profesional. Exemplul Regatului Unit a fost urmat de alte turnee Grand Slam — astfel a început Era Deschisă în tenis.

Primul Wimbledon deschis l-a câștigat australianul Rod Laver (în simplu masculin) și americanca Billy Jean King (în simplu feminin). Australianii au dominat primele câteva ani ale erei deschise, câștigând cinci dintre primele șase turnee masculine. De atunci, Wimbledon a dobândit un altă amploare: fondurile de premii au crescut de la 26.000 de lire sterline în 1968 la 38 milioane în 2019, iar câștigătorii în simplele masculine au început să primească sume egale, indiferent de sex.

Legende și recorduri care nu vor fi întrecute

Wimbledon a văzut mari. În simplu masculin, recordul la numărul de titluri aparține elvețianului Roger Federer — opt victorii. Pe următoarea poziție se află sârbul Novak Djokovic cu șapte titluri și americanul Pete Sampras cu șapte. Cu toate acestea, înainte de Era Deschisă, britanicul William Renwick și americanul Pete Sampras au avut și ei șapte victorii, dar Renwick a câștigat încă în secolul XIX.

În simplu feminin, dominează Martina Navratilova cu nouă titluri, un record care nu a fost încă întrecut. Pe următoarea poziție se află americana Helen Wills-Moody cu opt victorii în anii 1920 și 1930. Printre femei se disting și Steffi Graf și Serena Williams, fiecare dintre ele a câștigat Wimbledon de șapte ori.

Dar Wimbledon nu este doar despre contorul titlurilor. Este și despre meciuri-marafoni. În 2010, americanul John Isner și francezul Nicolas Mahut au stabilit un record de durată: 11 ore și 5 minute de timp jucat pur, iar în setul decisiv scorul a ajuns la 70:68. După acest lucru, organizatorii au introdus regulamentul: la 12:12 în setul decisiv se joacă un tie-break. Iar croatul Goran Ivanisevic, care a primit un wildcard în 2001, a devenit primul tenismen din istorie care a câștigat Wimbledon pe baza unei invitații speciale.

Rusia la Wimbledon: o victorie și două speranțe

Mult timp, Wimbledon a fost un obstacol greu pentru tenisiștii ruși. În simplu masculin, rușii nu au câștigat niciodată. Cu toate acestea, în 2004, Maria Șaрапova, în vârstă de 17 ani, a învins-o în finală pe Serena Williams și a adus Rusiei singura victorie până acum în simplu feminin. În dublu, rusoaicele au urcat de două ori pe primul loc: Elena Lihovțeva și Vera Zvonareva.

Fenomen cultural: mai mult decât sport

Wimbledon a depășit de mult statutul de turneu de tenis. Este un fenomen cultural, transmis de 80 de companii de televiziune și acoperit de peste 3.000 de jurnaliști. Se scriu cărți despre el, se fac filme, iar milioane de spectatori din întreaga lume așteaptă cu nerăbdare. Cozi pentru bilete au devenit legendare — oamenii stau noaptea pe stradă pentru a ajunge pe Terenul Central. Turneul este cel mai mare eveniment de catering sportiv anual din Europa: peste 234.000 de prânzuri, 330.000 de cești de ceai și cafea.

Wimbledon este și despre atmosfera unică. Aici nu există reclame strălucitoare pe terenuri, cum este în alte turnee. Aici este tăcere în timpul jocului — spectatorii știu că mingea nu poate fi distrasă de zgomot. Aici judecătorii sunt pe tribune, nu pe ecrane. Aici chiar și mingile trec prin control strict: pentru turneu se folosesc peste 54.000 de mingi de tenis, care sunt păstrate în frigider și înlocuite la fiecare 7-9 gheime.

O acoperiș deasupra capului: tehnologii moderne în casa veche

În ciuda conservatorismului, Wimbledon nu stă pe loc. În 2009, deasupra Terenului Central a fost construit un acoperiș mobil, care a pus capăt problemei finalelor pline de ploaie. În 2019, un acoperiș similar a fost instalat pe terenul nr. 1. Iluminatul artificial este acum prezent pe cele două principale arene. Cu toate acestea, stratul de iarbă rămâne neschimbat — înălțimea ierbii este strict de 8 mm, iar Wimbledon rămâne singurul turneu Grand Slam care se desfășoară pe iarbă.

În 2021, organizatorii au anulat formula specială de seedare, care lua în considerare realizările jucătorilor pe iarbă în ultimele 52 de săptămâni. Acum, seedarea se bazează pe clasamentul ATP și WTA, ca și în celelalte turnee. Această decizie a generat reacții mixte, dar a făcut turneul mai previzibil și mai corect.

Concluzie: 150 de ani de zbor deasupra ierbii

Wimbledon nu este doar o competiție. Este o istorie vie, unde fiecare lovitură cu racheta răsună ca un ecou al secolelor. Aici sunt Spencer Gore și Roger Federer, Martina Navratilova și Maria Șaрапova — toți fac parte dintr-o singură poveste mare. Aici tradițiile coabitează cu inovațiile, iar culoarea albă rămâne simbolul curățeniei jocului. Aici zarzavaturile cu smântână nu sunt doar un desert, ci un ritual, iar ploaia nu este o piedică, ci parte a farmecului.

Wimbledon ne învață că marea putere nu se naște într-o zi. Ea crește dintr-un început modest, din dragostea pentru meserie, din respect pentru trecut și curajul de a privi în viitor. Atâta timp cât pe terenurile Clubului All England Croquet și Lawn Tennis va suna sunetul mingii de tenis pe iarbă, acest turneu va rămâne nu doar un eveniment sportiv, ci și un templu unde vin să se închine jocului. Wimbledon trăiește. Wimbledon este veșnic.

Постоянный адрес данной публикации: