Philosophia lui Goethe: unitatea naturii, artei și spiritului uman

Numele Ioahim Wolfgang von Goethe (1749–1832) este cunoscut fiecărui om cult mai ales sub titul de mare poet, dramaturg și creator al imortalului "Faust". Cu toate acestea, Goethe considera propriile sale lucrări științifice la fel de importante ca cele literare. Filosofia lui Goethe nu este teoretizare abstractă, ci o perspectivă vie a lumii, dezvoltată din practica sa artistică și din lungii sale studii în botanică, optică, anatomie și mineralogie.

Natura ca întreg viu

Categoria centrală a conceptiei filosofice a lui Goethe este "întregul viu". El considera natura nu ca pe un agregat mecanic subjugat legilor fizicii, ci ca pe un organism gigantic viu, prins de o unitate internă. Ea nu își împarte treaba, nu își descompune opera; eliberează-o pe toată odată, în conexiune completă. Fiecare creație a ei are propria sa esență, fiecare fenomen al ei — un concept distinct, și totuși toate formează unul singur.

Înțelegerea astfel a naturii a însemnat renunțarea la mecanicismul dominat în știința secolului al XVIII-lea. Goethe era convins că legile mecanice nu pot explica misterele vieții: este mai ușor să înțelegi formarea tuturor corpurilor cerești, decât să clarifici pe baza mecanicii apariția unei singure plante de iarbă sau a unei gândacițe. Formele organice, în contrast cu cele inorganice, au o rațiune internă: în organismul viu, toate părțile se determină reciproc și servesc întregului. Această intuiție l-a apropiat de Kant, care în "Critica capacității de judecată" a analizat exact acest aspect al vieții.

Metamorfoza și "prarastirea"

Apogeul cercetărilor științifice ale lui Goethe a fost morfologia plantelor și animalelor. El căuta acel lucru comun care se ascunde în diversitatea infinită a formelor organice. Astfel, în botanică, a ajuns la ideea "prarastirii" (Urpflanze) — a unui prototip intern, după modelul căruia natura creează toate diversitatea plantelor concrete. Foaie, petale, stamine — acestea, potrivit gândirii lui Goethe, nu sunt organe diferite inițial, ci rezultatul metamorfozei (transformării) unui singur organ de bază — al foii.

În anatomie, el a descoperit osul maxilar la om (doarificând astfel rudenia sa cu animalele) și a formulat ideea craniului vertebral — o teorie conform căreia oasele craniului apar ca urmare a sârmăritului și transformării vertebrelor. Această idee a depășit vremea sa și a devenit o contribuție importantă la dezvoltarea morfologiei evolutive.

"Nemulțumirea empirică" și fenomenologia lui Goethe

Goethe a dezvoltat un metodă specială de cunoaștere, pe care el însuși a numit-o "nemulțumirea empirică" (zarte Empirie). Sursa sa este de a se scufunda adânc în studiul unui fenomen specific, de a colecta și compara cu atenție toate manifestările sale, pentru a înțelege în cele din urmă legea care îl pornește. Cel mai înalt ar fi să înțelegem că totul factial este deja teorie. Nu căuta nimic în spatele fenomenelor; ele însele sunt învățătură.

Acest metod a devenit predecesorul fenomenologiei moderne. În loc să construiască explicări abstracte "pe deasupra" fenomenelor, omul de știință trebuie să atingă o contemplație intelectuală, în care în faptul singular se descoperă ideea universală. Această abordare a combinat strictețea observației științifice cu intuiția artistului. De aceea, Goethe considera că activitatea științifică și activitatea artistică sunt procese similare ca esență.

"Renunțarea la Newton" și teoria culorii

Cel mai controversat și monumental lucru științific al lui Goethe a fost "Teoria culorii" (Zur Farbenlehre, 1810), pe care el însuși a considerat-o principalul lucru al vieții sale. În el, Goethe a intrat în polemică cu optica lui Newton. Dacă Newton explica culoarea ca rezultatul descompunerii luminii albe, Goethe a plecat de la primaritatea percepției culorii de către ochiul uman.

El a identificat trei culori pură — galben, albastru și roșu — și a analizat contrasturile și armoniile culorilor din punct de vedere psihologic și estetic. Goethe a introdus conceptul "prafenomenului" (Urphänomen) — în optică a devenit apariția culorii la marginea luminii și întunericului. Deși fizica a respins teoria lui Goethe ca nенаucică, ea a găsit un răspuns viu la artiști și filozofi. Schopenhauer a numit "Teoria culorii" cel mai important lucru scris vreodată despre arta picturii; lucrările lui Goethe despre culoare au fost apreciate de mari fizicieni ai secolului XX — Werner Heisenberg și Max Planck.

Panteism, spinozism și principiile cosmice

În căutarea unei baze世界观, Goethe s-a întors la filosofia lui Benedict Spinoza. De la el a preluat ideea panteismului — de a identifica Dumnezeu cu natura. Goethe nu putea accepta un Dumnezeu transcendent creștin; i-a fost mai aproape ideea că Divinul este prezent în fiecare fenomen natural. Cu toate acestea, panteismul său nu era static, ci dinamic — el a completat pe Spinoza cu ideea dezvoltării.

Goethe a observat că viața tuturor fenomenelor este supusă interacțiunii a două principii opuse. Aceste principii le-a numit "ascensiunea" (Steigerung) și "polaritatea" (Polarität). Polaritatea este dorința de a se separa și de a se opune (polii magnetului, electricitatea pozitivă și negativă). Ascensiunea este mișcarea constantă de la simplu la complex, de la forme inferioare la superioare. Interacțiunea acestor două forțe generează dezvoltarea și reînnoirea continuă a lumii. Viața, potrivit lui Goethe, este un conflict etern și o sinteză eternă a opozițiilor.

Om și cultură: de la "Furtuna și forța" la clasicism

Evoluția viziunilor filosofice ale lui Goethe s-a reflectat în creația sa. Periodul timpuriu "Furtuna și forța" (Sturm und Drang) este o apologie a sentimentului, a personalității geniale, a dreptului artistului de a se revoltă împotriva normelor acceptate. "Suferințele tânărului Werther" (1774) este manifestul acestui period, unde eroul, motivat de o sensibilitate hipertrofiată, se dovedește incapabil să suporte confruntarea cu prosa vieții.

Cu toate acestea, călătoria în Italia (1786–1788) a marcat o revoluție profundă în Weltanschauung-ul lui Goethe. El ajunge la așa-numitul "clasicism weimar" (clasicismul weimar). Acum, cea mai înaltă valoare pentru el este nu revolta abstractă, ci echilibrul armonios între sentiment și datorie, libertate și necesitate. Pentru Goethe, artistul nu este doar un exprimant al pasiunilor subiective, ci un creator capabil să identifice în haosul fenomenelor formele etern, obiective ale frumuseții.

Această filosofie matură a găsit realizarea sa completă în tragedia "Faust" — opera sa principală. Calea lui Faust este calea de la cunoaștere sterilă la practică vie, de la plăcerea egoistă la activitatea utilă societății. Cel care merită viața și libertatea este cel care merge la luptă pentru ele în fiecare zi, proclamă monologul final al lui Faust, concluzionând căutările sensului uman.

Moștenirea și semnificația

Filosofia lui Goethe a avut un impact uriaș asupra gândirii europene din secolele al XIX-lea și al XX-lea. Ideile sale despre morfologie și metamorfoză au format baza conceptiilor biologice, pregătind terenul pentru darwinism. Învățătura sa despre culoare a cunoscut un renăscut în artă și psihologie. Iar creațiile sale poetice, existența sa ca geniu universal, au devenit un simbol al sintezei științei și artei, spre care aspiră cultura modernă.

Filosofia lui Goethe este un pod între romantism și raționalismul clasic, între intuiția artistică și cercetarea științifică. Ea învață să vezi lumea ca o întregime, să înțelegi fiecare fenomen ca parte a unui proces viu mare și să găsești în centrul realității un început spiritual.

Постоянный адрес данной публикации: