În ultimii o mie de ani, populația urșilor din Europa a trecut printr-o scădere catastrofală, urmată de o recuperare parțială — un proces care a devenit un reflex al relațiilor omului cu natura sălbatică pe continent.

Abundența medievală și începutul exterminării

La începutul celui de-al doilea mileniu, ursul brun a fost un locuitor obișnuit în aproape întreaga Europă. Aceste animale locuiau pe teritoriul de la Peninsula Iberică până la Ural și de la Suedia până la Balcani. În acele vremuri, urșii erau o parte integrantă a pădurilor europene, iar populația lor era determinată în primul rând de factori naturali: existența unei baze de hrană și a unor teritorii potrivite pentru viață.

Punctul de cotitură a apărut cu colonizarea activă a terenurilor de către om. În secolele XVII-XVIII, a început o exterminare planificată a prădătorilor mari, care s-a intensificat în secolul XIX. Ursii au fost uciși din mai multe motive: li s-a considerat periculoși pentru turmă, au perturbat vânătoarea de animale mai valoroase și au concurat cu omul pentru terenurile forestiere. De exemplu, în Puscul Belovezhskaya în secolul XIX, urșii au fost exterminați ca concurenți ai taurului bizon — pițipoancele preferate ale nobilimii ruse, precum și pentru distrugerea colintelor cu miere ale albinelor sălbatice.

Scăderea catastrofală a populației

La sfârșitul secolului al XIX- începutul secolului XX, situația a devenit critică. În Suedia, urșii au fost aproape complet exterminați: până în 1930 au rămas doar aproximativ 130 de indivizi, care au supraviețuit în câteva zone montane izolate. În Norvegia, ursul a fost aproape complet distrus până la acea dată.

În Estonia, populația urșilor a atins minimul în anii 1920, scăzând la câteva zeci de indivizi care s-au ascuns în pădurile Alutaguz și în sudul Estoniei centrale. În Letonia, la începutul secolului XX, urșii au dispărut aproape complet. În Puscul Belovezhskaya, ultimul urs a fost ucis în 1879, iar specia a dispărut din acel loc timp de mai bine de cincizeci de ani. În general, la jumătatea secolului XX, ursul a dispărut din majoritatea regiunilor din Europa de Vest și Centrală, rămânând doar în masivele montane de dificultate accesibilă și în Europa de Est, unde presiunea antropogenă era mai mică.

Începutul recuperării și tendințele moderne

Punctul de cotitură a fost reprezentat de introducerea măsurilor de protecție în mijlocul secolului XX. În Suedia, unde în 1893 au fost abolite recompensele financiare pentru uciderea urșilor, populația a început să crească din anii 1930. În 1942, în Suedia, numărau 294 de urși, iar în 2008, populația a atins maximul de 3298 de indivizi.

În Estonia, după introducerea protecției în anii 1930, populația urșilor a crescut treptat și la începutul anilor 1990 a ajuns la 800 de indivizi. În România, unde a rămas una dintre cele mai mari populații, în 1988 au fost mai mult de 8000 de urși, deși ulterior numărul a scăzut la 4500, iar în prezent s-a stabilizat la aproximativ 6000 de indivizi.

Starea actuală a populațiilor

În prezent, populația europeană de urși bruni constă, conform diferitelor estimări, între 17 și 30 de mii de indivizi. Cu toate acestea, distribuirea este extrem de neegală: de exemplu, România (aproximativ 6000 de urși) și țările de pe Peninsula Balcanică au o parte semnificativă a populației europene, în timp ce în munții Pirinezi trăiesc doar aproximativ 80 de indivizi. În Ucraina, populația urșilor este estimată la aproximativ 300 de indivizi.

În același timp, multe populații nu depășesc câteva sute de indivizi și se confruntă cu provocări grave: fragmentarea arealului, izolarea genetică și consecințele \"gurile de sticlă\" — perioade de scădere critică a populației, în urma cărora diversitatea genetică devine extrem de scăzută.

Pe parcursul unui mileniu, principalul factor care a determinat populația urșilor în Europa a fost omul. Punctul maxim al exterminării a avut loc în secolul XIX — începutul secolului XX și doar datorită măsurilor de protecție dirijate, aceste animale nu au dispărut complet din continent. Etapa modernă este caracterizată de recuperarea lentă a populațiilor, cu menținerea unor abordări contradictorii ale gestionării în diferite țări: de la protecția strictă până la vânătoarea licențiată.

Постоянный адрес данной публикации: