Şpranger despre al treilea umanism: critica spiritului muzeal și căutarea unei noi antropologii

În contextul crizei intelectuale a culturii europene din anii 1920-1930, paralel cu conceptul de "al treilea umanism" al lui Werner Jaeger, a apărut o interpretare originală și acută a acestei idei, aparținând filosofului și pedagogului german Eduard Şpranger (1882–1963). Dacă Jaeger vedea mântuirea în întoarcerea la idealul antic al paideiei ca forță formantă, Şpranger a subiectivat umanismul clasic într-o critică radicală și a propus o versiune antropologică a "al treilea umanism", orientată spre provocările contemporane.

Critica umanismului al doilea și diagnosticul crizei

Şpranger, unul dintre reprezentanții de vârf ai filosofiei vieții și Geisteswissenschaftliche Pädagogik (pedagogie bazată pe ştiințele spiritului), a formulat un diagnostic dur în lucrarea sa "Filosofia tinereții" (1924) și în alte texte. După părerea sa, idealul "al doilea" sau neoumanist din secolele XVIII–XIX s-a degradat într-un raport formal, "muzeal" față de Antichitate. Cultura clasică s-a transformat într-o colecție de exemple moarte pentru imitare, într-un canon estetizat, lipsit de forță vie. Predarea limbilor antice a devenit un obiectiv în sine, un exercițiu retoric, dezlegat de problemele reale ale personalității în formare. Acest "umanism muzeal" s-a dovedit ineficient în fața nihilismului, a gândirii tehnocratice și a tulburărilor sociale care au urmat Primului Război Mondial.

Al treilea umanism ca pedagogie a "formelor spirituale" și a "omului activ"

Răspunsul lui Şpranger a fost "al treilea umanism", care ar trebui să depășească alienarea dintre moștenirea culturală și viață. Nucleul său a fost antropologia pedagogică, orientată spre dezvoltarea formelor interne, proprii omului, "formelor spirituale" (seelische Strukturen). Şpranger evidenția șase tipuri ideale de personalitate (teoretic, economic, estetic, social, politic, religios), fiecare având un mod unic de raportare la lume. Sarcina educației nu este să impună o singură model (eroul antic sau omul de știință), ci să identifice și să cultive forma spirituală dominantă în fiecare tânăr, să-i ajute să obțină ordinea internă și orientarea valorică.

Așa că, al treilea umanism la Şpranger este umanismul dezvoltării, nu al exemplului. Moștenirea antică (ca și orice altceva) ar trebui să servească nu ca etalon pentru copiere, ci ca catalizator al experienței interne, material pentru dialog, care ajută personalitatea tânără să-și cunoască și să-și formuleze valorile de viață. Figura centrală nu este elinul armonios, ci "omul activ", capabil de creație spirituală și de acțiune istorică responsabilă în situația sa unică de viață.

Educația ca întâlnire cu "spiritul obiectiv"

Şpranger reinterpretează și procesul educației. Acesta nu este transmiterea unei sume de cunoștințe, ci "întâlnirea" subiectivității în curs de dezvoltare a elevului cu "spiritul obiectiv" — lumea valorilor culturale, înfățișate în limbaj, artă, religie, drept. Profesorul nu este un transmisor de informație, ci un "pilot" pe acest drum al întâlnirii, care ajută elevul să trăiască și să asimileze valorile culturale ca fiind semnificative personal. Fapt interesant: Şpranger a avut un impact imens asupra reformei școlii germane din Republica Weimar, unde s-a încercat depășirea verbaliștilor prin introducerea unei școli "a muncii", care accentua experiența holistică și legătura cu viața, fiind un efect practic al ideilor sale.

Diferența față de Jaeger și destinul istoric al conceptului

Dacă Jaeger vedea în Antichitate o normă ontologică (idealul paideiei) care trebuie renașită, Şpranger vedea în ea (și în orice cultură mare) un puternic limbaj al "spiritului obiectiv", în dialog cu care se naște conștiința modernă. Jaeger era un filolog clasic, care dorea să renoveze disciplina. Şpranger era un filosof și pedagog, care dorea să renoveze personalitatea prin pedagogie.

Destinul istoric al ideilor lui Şpranger este dramatic. Cu venirea la putere a nazismului, accentul său pe dezvoltarea spirituală individuală și pe deschiderea către cultura mondială a intrat în conflict cu ideologia totalitară a colективismului rasial. Deși a încercat să găsească un mod de a trăi împreună cu regimul, pedagogia sa umanistă a fost marginalizată. După război, ideile sale au influențat restaurarea sistemului educațional german pe principii umaniste.

Concluzie: actualitatea ideilor lui Şpranger

Al treilea umanism al lui Eduard Şpranger poate fi citit astăzi ca o prevedere a principalelor tendințe educaționale: mutarea accentului de la asimilarea canonului la dezvoltarea personalității, valoarea traseului educațional individual, înțelegerea educației ca dialog cultural și auto-orientare valorică. Protestul său împotriva unui raport "muzeal" și formal față de cultură sună extrem de modern în era în care cunoștințele devin adesea informație pentru testare, iar moștenirea culturală devine un obiect de consum turistic. Şpranger ne reamintește că adevăratul umanism nu se naște din repetarea trecutului, ci din întâlnirea curajoasă a spiritului uman, în plină dezvoltare, cu provocările timpului său, pentru care clasicul nu este punctul final, ci unul dintre cei mai profunzi interlocutori.

Permanent link to this publication: