Dans în sintoism: misterie, încarnată în mișcare

În sintoism, religia antică japoneză, dansul (jap. mai, 舞) nu este doar o artă, ci un act sacru, formă de comunicare cu kami (zei sau spirite). Scopul său nu este pur și simplu plăcerea estetică a spectatorului, ci participarea la ordinea cosmică, atragerea harului, liniștirea elementelor și exprimarea recunoștinței. Dansul aici este o rugăciune în mișcare, manifestarea vizibilă a unei forțe invizibile.

Origini și mitologie

Radacina dansului ritualic se află în inima mitologiei sintoiste. Conform textului «Kojiki» (secolul VIII), mamă a dansului este zeița Amé-no-Udzmé. Când zeița soarelui Amaterasu s-a ascuns în peșteră, îngropând lumea în întuneric, Amé-no-Udzmé a interpretat un dans extatic, chiar erotico, pe un vas întors. Fierbințenia și mișcările ritmice ale sale au provocat un râsete atât de puternic la zeii adunați, încât curioasa Amaterasu a ieșit din ascunzătoare și lumina a fost readusă în lume. Acest mit stabilește dansul ca act de importanță cosmogonică, posedând puterea de a atrage atenția divină și de a restabili armonia.

Tipuri principale și forme

Dansurile rituale pot fi împărțite în două categorii mari:

Кагура (神楽) — literalmente «a amuza kami». Acesta este numele general pentru dansurile din temple, interpretate în timpul sărbătorilor (мацури). Кагура poate fi de două tipuri:

Микагура — kagura de curte, strict reglementată, interpretată în palatul imperial sau în mari sanctuare în onoarea zeilor cerurilor. Este un dans lent, solemn, sub acompaniamentul flautelor, citrelor și invocațiilor rituale.

Сато-кагура — «деревенская кагура», mai diversificată și mai viu. Include atât acțiuni ceremoniale, cât și spectacole strălucitoare cu măști și costume, care ilustrează teme mitologice sau evenimente istorice.

Kagura-mai — partea directă a dansului din ritualul kagura. Executorii sunt adesea micoto (fetele templelor, slujitoare) sau preoți special antrenați. Mișcările micoto sunt fluide, circulare, folosind obiecte rituale: ramuri de saka (copacul sfânt), clopote, veiole sau sabii. Veioleta, de exemplu, simbolizează muntele sfânt sau spiritul kami.

Fapte interesante și exemple

Dansul leului (Shishimai): Un dans răspândit în întreaga Japonie, unde executorii se ascund sub costume de leu (шиши), considerat un duh protector. Mișcările energice și scârlăitul gurii sale «mănâncă» spiritele malefice și aduce noroc. Adesea se poate vedea cum «leul» mușcă capetele spectatorilor — acesta este considerat un aghiasmatic puternic.

Pălăria de leu (Kitsune-mai): În sanctuarul Fushimi Inari din Kyoto, dedicat zeului râului și mesagerilor leu (kiツune), se poate deveni martor la un dans special. Dansatoarele în măști de leu interpretează pași fascinante, imitând comportamentul acestor spirite inteligente, pentru a onora Inari-sama.

Bugaku: Deși această direcție a venit în Japonia din Asia continentală (China, Coreea, India), a fost asimilată de curtea imperială și a devenit parte a cеремоний синтоiste. Este dansuri complicate, teatrale, în măști grotesque și costume luxoase, care ilustrează lupta dintre bine și rău.

Dansurile extatice: În unele tradiții locale (de exemplu, în ritualele călugărilor de munte Yamabushi sau în timpul anumitor maцури) dansurile pot ajunge la starea de trană. Executorii cred că în acest moment în ei se întrupează kami, iar ei devin purtătorul sau profetul său.

Semnificația și filosofia mișcării

Fiecare mișcare din dansul sintoist este simbolică. Cercurile pe care le descriu dansatorii simbolizează ciclicitatea naturii și unitatea universului. Tăcerea picioarelor (фуми-даси) nu este doar un ritm, ci și un act de «întărire» a pământului, afirmarea prezenței sale în spațiul sfânt și alungarea forțelor malefice. Ridicarea mâinilor este un apel către zeii cerurilor, coborârea — transmiterea energiei pământului.

Modernitatea: Chiar și astăzi, dansul rămâne o parte vie și esențială a practicii religioase în mii de sanctuare sintoiste din întreaga Japonie. Festele precum impresionantul Gion Maцури din Kyoto sau kamikakure din Ise sunt de neconceput fără procesiuni cu palanquins rituale (микоси), care sunt ridicate în ritm special, ceea ce este și o formă de «dans colectiv», unind comunitatea.

În acest fel, dansul în sintoism este un limbaj pe care omenirea îl folosește pentru a vorbi cu zei, și un limbaj pe care zeii îl folosesc pentru a răspunde oamenilor. Este nucleul dinamic al ritualului, unde mitul prinde viață, iar granița dintre profan și sacru este șters pentru un moment în ritmul hipnotic al mișcărilor, care au rădăcini în cele mai vechi timpuri ale spiritualității japoneze.

Постоянный адрес данной публикации: