Principii cheie: dansul ca Dharmă și ofrândă

În baza abordării budiste față de mișcare se află câteva idei:

Ne-attachare: Mișcările trebuie să fie lipsite de afectație emoțională, egoism și senzualitate. Dansul este un acțiune disciplinată, conștientă.

Simbolism: Fiecare mișcare, postură, costum și atribut sunt înzestrate cu un semnificat simbolic profund, legat de filosofia budismului: victoria asupra iluziilor (майя), compasiunea (каруна), înțelepciunea (праджня).

Efficacitatea rituală: Dansul este adesea considerat un act de magie sacrală (садхана), capabil să curățe spațiul, să chemeze zeii (идамов), să acumuleze merite bune.

Tradiții principale de dans în budism

1. Budismul tibetan: pantomima misterioasă și zeii furioși
Tradiția de dans tibetană este cea mai dezvoltată și cunoscută. Nucleul său este format din cham (ʻcham) — dansuri mistice ritualice, interpretate de călugări în măști.

Originea și sensul: Conform tradiției, fundamentele chama le-a pus marele yoghin și sfânt Padmasambhava (Guru Rinpoché) în secolul al VIII-lea, pentru a supune demonii locali și a afirma Dharmea. Dansul este o vizualizare a manastirii, icoană vie. Interpretându-l, călugărul dansator se identifică cu un zeu protector furios sau pașnic (идам, дакини, дхармапала).

Icoonomie și simbolism: Costumurile și măștile sunt incredibil de complexe. Măștile furioase (cu un osca, al treilea ochi, coroană din crani) simbolizează energia care transformă forțele negative și umbrele minții. Fiecare mișcare (мудра), poziția picioarelor, direcția privirii este strict reglementată și descrisă în texte tántrice.

Context: Cham este interpretat în timpul festivalurilor mari ale mănăstirilor (тиб. tsechu), mai ales înainte sau în onoarea Anului Nou (Лосар). Cel mai cunoscut este festivalul din mănăstirea Hemis din Ladakh. Dansurile durează câteva zile și se încheie cu un ritual de distrugere a unei figuri din făină sau ulei a inamicului credinței, simbolizând triumful Dharmei asupra neînțelegerii.

Dansul cu crani (Тиб. «Карда-чам»): Interpretat în haine din oase, el amintește de fragilitatea vieții (анитья) și de practica meditației asupra morții.

2. Budismul japonez: rитуale ezoterice și teatrul Noh
Bugaku și Gigaku: Prezentări rituale muzicale-dansante vechi, aduse în Japonia prin China și Coreea, au fost utilizate în ceremoniile budiste. Ele au inclus elemente de poveste și mimă.

Dansul în școala Singon (яп. «Май»): Budismul ezoteric (миккё) al școlii Singon a păstrat dansurile rituale complexe, de exemplu, «Rюгай-но-май» (Tâncul dragonilor-copil), interpretat pentru chemarea ploi sau a păcii. Mișcările de aici sunt o vizualizare a manastirilor și a manticilor.

Influența asupra teatrului Noh: Deși Noh este un artă seculară, estetica sa (încetinirea, simbolismul, utilizarea măștilor, temele spiritelor și iluminării) este profund impregnată de ideile budiste, în special ale școlii Dзэн. Dansul în Noh este un mișcare concentrată, minimalistă, care exprimă esența fenomenului.

3. Budismul Tхеравады (Шри-Ланка, Таиланд, Мьянма, Камбоджа):
În aceste tradiții, dansul este mai puțin integrat în practica călugărească, dar joacă un rol în cultura religioasă populară și de curte.

Khon (Таиланд) și Lакхон (Камбоджа): Dans pantomimă clasic în măști, care ilustrează adesea episoade din viața lui Buddha sau din epopeea națională «Рамакиен» (versiunea «Рамаяны»). Acesta este un dar și un mod de a transmite lecții morale.

Dansul cu vase pentru ofrande: În Thailanda există un dans ritual elegant cu vase, interpretat în temple în timpul festivalurilor.

4. Budismul Dзэн: meditație în mișcare
Dзэн, cu principiul său de «experiență directă a realității», a dat naștere unor practici care pot fi considerate forme extrem de asкетice de dans.

Kinhin (經行, «ходьба-медитация»): Hărțuirea lentă, conștientă, în jurul unui cerc între sesiunile de meditație statică (дзадзэн). Fiecare pas este sincronizat cu respirația, atenția este complet în prezent. Acesta este un dans fără spectatori, unde mișcarea devine chiar meditația.

Plocoane ritmice (prostrări): În unele tradiții, plocoanele ritmice repetate, executate ca parte a practicei de pocăință sau ofrândă, dobândesc un caracter tranzitoriu, ritual, trupesc.

Dansul ca practică budistă modernă

În secolele XX–XXI, unii profesori occidentali și orientali au încercat să integreze mișcarea liberă în contextul budist.

«Dans liber» în rețrete: Ca metodă de lucru cu energia, eliminarea blocajelor corporale, dezvoltarea conștientizării în mișcare. Cu toate acestea, astfel de practici rămân adesea periferice și cauzează controverse în cercurile conservatoare.

«Dansul manastirii» sau «Dansul vajre»: Practici de grup, unde mișcarea în cerc este combinată cu citirea manticilor sau vizualizarea.

Interculturalizare și turism

Multe dansuri sacre, în special chama, sunt interpretate astăzi nu doar în context ritual, ci și în context demonstrativ pentru turiști. Acest lucru creează un dialog complex între practica religioasă autentică și performativul cultural, uneori ducând la comercializare și simplificarea senselor.

Compararea cu dansul în iudaism și creștinism

În contrast cu iudaismul, unde dansul este adesea un mod de exprimare a bucuriei colective și a festivalului, sau cu creștinismul cu abordarea sa ambivalentă, dansul budist (în special tibetan) este în primul rând un act strict codificat, iconografic și adesea furios, orientat spre transformarea demonilor interni și externi. Scopul său nu este unificarea comunității în bucurie, ci o demonstrație vizibilă a luptei împotriva neînțelegerii și crearea unui câmp kármic favorabil.

Concluzie: mișcarea care eliberează de mișcare

Dansul în budism este un paradox: este o sistemă complexă de mișcări, menită în cele din urmă să ducă la liniștea minții și la eliberarea de orice activitate condiționată. El nu este despre trupul în sine, ci despre trupul ca hartă a minții și a universului, ca instrument pentru manifestarea compasiunii și înțelepciunii.

Acesta este un artă unde estetica este complet supusă teologiei (учению о спасении). De la piroetele amenințătoare ale călugărului tibetan în mășca Mahakali până la pașii liniștiți ai călugărului zen în kinhin — dansul budist încarnă principiul cheie: acțiunea conștientă, compasională și simbolic încărcată în sine este calea. El ne amintește că iluminarea nu este un static, ci un proces dinamic de transformare a întregii noastre energie, inclusiv a energiei mișcării, în înțelepciune pentru binele tuturor ființelor vii.

Постоянный адрес данной публикации: