Crítica conceptiei «Concertul Europei»: ierarhie, represiuni și iluzia ordinii

«Concertul Europei» (1815-1914), sistemul de securitate colectivă al marilor puteri (Rusia, Austria, Prusia, Marea Britanie, Franța) format după Congresul de la Viena, este tradițional prezentat ca un exemplu de diplomație de succes, care a asigurat aproape un secol de lipsă de război european general (Pax Britannica). Cu toate acestea, analiza critică a acestei modele dezvăluie sa esență profund problematică: a fost un mecanism conservator, elitist și represiv, care, prin suprimarea schimbărilor necesare, a crescut în cele din urmă semințele unui conflict mai amplu.

1. Caracterul antidemocratic și antinațional

Principiul principal al «Concertului» — legitimitatea — a însemnat sprijinirea «legitimilor» (adică tradiționali, adesea monarhi) și negarea suveranității naționale și liberale a popoarelor.

Suprimarea mișcărilor naționale: «Concertul» a considerat naționalismul ca o amenințare mortală la stabilitate. Acest lucru s-a manifestat în represiunea brutală a austriecilor asupra revoltelor din Italia (1820-1821, 1831) și, mai ales, în înfrângerea revoluției noiembriese poloneze de către Rusia țaristă, cu consimțământul tăcut al altor state. Polonia, ale cărei dorințe naționale au fost ignorate la Congresul de la Viena, a devenit victima principală a sistemului.

Neacceptarea revoluțiilor și a liberalizării: Săuul Sfânt (baza ideologică a «Concertului») a declarat deschis dreptul la intervenție împotriva «epidemiei» revoluționare. Acest lucru a condus la intervenția franceză în Spania (1823) pentru restabilirea abсолumentului regelui Ferdinand VII și la invazia austriacă asupra Neapolelui și Piemontului (1821). Sistemul a lucrat pentru a îngheța dezvoltarea politică a întregilor regiuni.

Crítică: «Concertul» a asigurat pacea nu pentru popoarele Europei, ci între elitele aristocratice ale Europei, pe cheltuiala propriilor popoare. A conservat artificial structurile imperiale vechi (Imperiul Otoman, Imperiul Austriac), ceea ce a acumulat tensiuni explozive.

2. Selectivitate și ipocrizie: «Concertul» ca club al marilor puteri

Sistemul a funcționat ca un club exclusivist, ale cărui reguli erau aplicate selectiv, în funcție de interesele «cincilor».

Principiul neamestecului ca instrument: Marea Britanie, în special după plecarea lui Canning, a folosit adesea principiul neamestecului în afacerile interne ale altor state nu din motive ideologice, ci pentru a bloca acțiunile colective ale «Concertului» care contraveneau intereselor sale. De exemplu, a refuzat să sprijine intervenția împotriva coloniilor spaniole din America Latină, preferând să deschidă aceste piețe pentru comerțul său.

Standarde duble în problema orientală: Când a fost vorba de revolta greacă (1821-1830) împotriva Imperiului Otoman, interesele marilor puteri au divergent. Rusia și Marea Britanie, urmărind propriile obiective strategice și comerciale, au sprijinit în cele din urmă crearea unei Grecii independente, încălcând principiul legitimității în ceea ce privește sultanul legal. Acest lucru a arătat că dogmele ideologice sunt ușor aruncate în favoarea politicii reale (Realpolitik).

Ignorarea țărilor mici: Soarta Belgiei, Serbiei și Greciei a fost decisă în cabineturile marilor puteri fără a lua în considerare voința poporului lor. Revoluția belgiană (1830) și conferința internațională care a recunoscut independența Belgiei nu au fost un triumf al «Concertului», ci o cedare forțată a fait accompli, care a trebuit să fie legitimizată pentru a evita declanșarea unei mari războaie.

3. Incapacitatea de a se adapta la modernizare și la creșterea naționalismului

«Concertul» a fost un sistem pentru pacea începutului secolului al XIX-lea și nu a reușit să se adapteze la forțele sociale puternice generate de revoluția industrială și de iluminism.

Primăvara popoarelor (1848-1849) a devenit un eșec total al sistemului. Revoluțiile care au cuprins întreaga Europă au arătat că «Concertul» nu poate gestiona procesele interne ale statelor. Restabilirea ordinii a avut loc nu datorită acțiunilor colective ale «Concertului», ci datorită represiunilor aspre ale armatelor naționale (austriacă, prusacă, rusească). Statele în acel moment erau prea slabe sau prea ocupate cu probleme interne pentru a coordona.

Unificarea Germaniei și a Italiei: Aceste procese, cheie pentru istoria europeană, au avut loc în afara și în împotriva «Concertului». Unificarea Italiei a fost realizată prin războaiele revoluționare (Giuseppe Garibaldi) și diplomația Piemontului cu sprijinul Franței (Napoleon III), nu prin decizia congresului. Unificarea Germaniei «cu fier și sânge» (Otto von Bismarck) a fost o serie de războaie limitate (împotriva Danemarcei, Austriei, Franței), pe care «Concertul» nu a reușit să le prevină. Bismarck a manipulat masterfully contradicțiile sale, izolând inamicii.

4. Cultivarea concurenței imperiale și a militarismului

Paradoxal, dar încercând să obțină pace, «Concertul» a instituționalizat și legitimat expansiunea imperială ca o «misiune civilizatoare», ceea ce în cele din urmă a subminat stabilitatea.

«Jocul mare» între Rusia și Marea Britanie în Asia Centrală și cursa colonială în Africa («lupta pentru Africa» după 1880) au dus competiția dincolo de granițele Europei, dar nu au eliminat-o. Această competiție a continuat să otrăvească relațiile între membrii «Concertului».

Pregătirea pentru război: Pacea lungă asigurată de sistem a fost folosită nu pentru dezarmare, ci pentru o cursă armată fără precedent, pentru militarizarea tehnologică și dezvoltarea planurilor militare riguroase (cum ar fi Planul Schlieffen din Germania). «Concertul» a creat iluzia unei gestionări eficiente, sub care se acumulau contradicții nerezolvate.

5. Defect fundamental: absența mecanismelor legitime de schimbare a statu-quo

Criza fundamentală a «Concertului» constă în faptul că nu prevedea căi pașnice și legitime pentru satisfacerea ambițiilor rising powers (puterilor în ascensiune) și pentru schimbarea ordinii teritoriale. Germania, unindu-se, a cerut «un loc sub soare»; Italia a dorit să finalizeze risorgimento; mișcările naționale în imperiile Habsburg și Otoman au crescut. Sistemul putea doar să suprime aceste cerințe, nu să le canaleze în procesul de negociere.

Dezastrul final — criza din iulie 1914. «Concertul» nu a reușit să organizeze un congres de urgență pentru a rezolva conflictul dintre Austro-Ungaria și Serbia. Mecanismul consultărilor colective a căzut sub presiunea obligațiilor de alianță stricte (Antanta vs. Triplul Sintet) și a logicii graficelor de mobilizare, care au fost generate de un lung război armat. Statele au preferat logica alianțelor bilaterale și a calculului militar logicii «Concertului».

Concluzie: moștenirea unei stabilități contraproductive

În acest fel, «Concertul Europei» poate fi criticat nu pentru că nu a asigurat pacea (a asigurat, dar cu condiții specifice), ci pentru calitatea și prețul acestei păcii, precum și pentru consecințele sale pe termen lung.

El a fost o utopie reactivă, care a încercat să întoarcă istoria în trecut.

El a sacrificat principiile auto-determinării naționale și ale libertății politice pentru stabilitatea dinastiei.

El nu a reușit să integreze forțele modernizării, ceea ce a dus la prăbușirea sa sub presiunea naționalismului, a liberalizării și a concurenței imperiale.

Moștenirea sa este un avertisment că un ordine internațională bazată exclusiv pe echilibrul forțelor și intereselor elitei, fără a lua în considerare ideologiile, dorințele naționale și mecanismele corecte de schimbare, este sortită eșecului. El creează doar o pauză temporară între războaie, în timpul căreia contradicțiile nu sunt rezolvate, ci se acumulează, făcându-l pe următorul conflict și mai amplu și mai distructiv. «Concertul» a asigurat Europei nu atât pace, cât o prelungire între Napoleoniadă și catastrofa din 1914.

Permanent link to this publication: