Dansul în cultura islamică: între virtute, misterie și expresie personală

Introducere: un consens complex în diversitate

Dansul în cultura islamică reprezintă un fenomen complex și ambiguu, care nu poate fi evaluat într-un mod unitar. Relația cu el se formează în triunghiul prevederilor religioase (șaria), practicii mistice sufi și tradițiilor populare locale. În rezultat, apare un spectru larg de practici: de la neacceptarea completă în anumite cercuri salafite până la ridicarea dansului la rangul unei forme superioare de adorare la sufi. Această contradicție are rădăcini în diferite interpretări ale dreptului islamic și antropologiei, precum și în interacțiunea istorică a islamului cu culturile pre-islamice ale popoarelor cucerite.

Discursul religios-juridic (fikh): permisiunea și condițiile

În cadrul dreptului islamic (fikh), nu există un interdicție directă asupra dansului în Coran. Cu toate acestea, teologii trag propriile evaluări din principiile generale și hadisurile (predici despre cuvintele și acțiunile Profetului Muhammad).

Approach critic (makruh sau haram): Se bazează pe hadisuri care condamnă imitarea sexului opus, critică amestecul excesiv al sexelor și distracțiile care distrag atenția de la amintirea lui Allah (zikr). În special, dansurile care sunt considerate ca provocând excitație sexuală (fitna), fie că sunt executate de femei în fața bărbaților sau invers, sunt condamnate cu fermitate. În acest sens, sunt adesea condamnate multe dansuri moderne.

Approach moderat/permisibil (mubah sau halal): Permite dansurile la îndeplinirea unei serii de condiții:

Namерение (niyat): Dansul nu trebuie să fie gândit ca fiind păcătos sau lipsit de scop, ci poate servi unei bucurii permise (de exemplu, la o nuntă).

Conținut: Mișcările nu trebuie să imite sexul opus sau să fie indecente.

Context: Absența amestecului sexelor, utilizarea haramului (alcool), instrumentelor muzicale care pot fi considerate interzise.

Îmbrăcăminte: Trebuie să se conformeze normelor șaria (avrat acoperit).

În consecință, în practică, în diferite școlile juridice (mazhahab) și culturi, s-au format propriile tradiții. De exemplu, la nunți în țările arabe, dansurile sunt adesea executate separat, în timp ce în Caucaz sau în Turcia, dansurile mixte la evenimentele familiale pot fi normă.

Sufiism: dansul ca cale către Dumnezeu

Forma cea mai dezvoltată și sacralizată de dans a fost creată de sufiism — un direcțiune mistico în islam. Aici, dansul (adesea numit sama‘, ceea ce înseamnă «ascultare») devine o practică spirituală.

Dervișii învârtindu-se (tarikatul Mevlevi): Fondatorul este marele poet persan și mistic Jalal ad-Din Rumi (secolul al XIII-lea). Conform legendei, el, ascultându-se de sunetul ciocnirii ciocnitorilor de aur ai meșterilor, a început să se învârtă, ridicându-și mâinile, intrând într-un stătut de extaz mistic. Ritualul «sema» nu este doar un dans, ci o acțiune liturgică complexă.

Semnificația: Fusta albă (tennure) — sicriul ego-ului, pălăria înaltă (sikke) — piatra funerară a ego-ului. Sărindu-se de haina neagră simbolizează eliberarea de lumea materială. Învârtirea împotriva ceasului și în jurul axei sale și ale sălii — reflectă învârtirea universului în jurul Creatorului său, unificarea cu ordinea cosmică. Mâna dreaptă ridicată spre cer (pentru a primi binecuvântarea divină), mâna stângă coborâtă spre pământ (pentru a transmite-o lumii).

Scop: Prin dansul ritmic, repetarea numelui lui Allah (zikr) și muzica specială, dervișul încearcă să atingă starea de fana’ — dizolvarea individualității «eu» în Dumnezeu.

Zikr cu mișcări în alte tarikate: Multe ordine sufi (de exemplu, Qadiriya, Nakshbandiya, Chishtiya) folosesc în practica lor mișcări ritmice, înclinații ale capului sau ale întregului trup, clătinări, care, strict vorbind, nu sunt dansuri în sens artistic, ci forme corporale ale rugăciunii, care ajută la concentrare și la ridicarea energiei spirituale.

Tanțurile populare și etnice: moștenirea culturală

Pe lângă contextul religios, în lumea musulmană există o varietate imensă de dansuri laice și semi-rituale, care datează din timpurile pre-islamice și reflectă identitatea națională.

Mediul Orientului Mijlociu și lumea arabă:

Dansul buricului (arab. Raqs Sharqi — «dans oriental»): S-a dezvoltat în Imperiul Otoman. Inițial, acesta a fost un dans solo feminin, interpretat în adunările feminine. În secolele XIX–XX, a fost comercializat și interpretat în restaurante. Printre teologii musulmani, relația cu el este în principal negativă din cauza deschiderii și erotizării, deși în mediul civil rămâne parte a codului cultural.

Dabka: Un dans colectiv, energic, dans de cerc, răspândit în Levant (Palestina, Liban, Siria, Iordania). Se interpretează la nuntă și la festivaluri, simbolizând unitatea și bucuria.

Iran și Asia Centrală:

În Iran există dansuri populare elegante și fluide, unde se acordă atenție principală mișcărilor mâinilor, capului și mimicii. După Revoluția islamică din 1979, dansurile publice (în special cele solo feminine) au fost, de fapt, interzise ca fiind împotriva moralității publice, dar au supraviețuit în viața privată a diasporei.

În Uzbekistan și Tadjikistan — dansuri vii și arzătoare, cu mișcări caracteristice ale umerilor și mâinilor (de exemplu, «Lazgi»).

Caucaz:

Lăzinka: Un dans energic, virtuos, par, interpretat de popoarele Caucazului. Demonstrează agilitate, mândrie, respect. Deși este adesea interpretat la nuntă musulmane, are origine pre-islamică.

Asia de Sud și Asia de Sud-Est:

În Indonezia și Malaezia, islamul coexiste cu bogate tradiții locale de dans, care sunt adesea narative sau rituale și nu sunt percepute ca fiind împotriva religiei în forma lor tradițională.

Provocările moderne și tendințele

Globalizarea și cultura pop: Tineretul din țările musulmane consumă și creează activ forme moderne de dans (hip-hop, contemporary), ceea ce generează noi întrebări despre permisiunea acestora din punct de vedere islamic.

Dansurile ca protest: În astfel de țări ca Iran, dansurile postate pe rețelele sociale devin un act de neovoință și de luptă pentru libertate personală.

Creșterea conservatorismului: În unele regiuni, sub influența ideilor salafite, se întâmplă eliminarea dansurilor tradiționale populare ca fiind «nouvătăți» (bid‘a) sau «reziduuri păgâne».

Concluzie: un dialog constant și reevaluare

Dansul în cultura islamică nu este o categorie statică, ci un domeniu de negocieri constante între text, tradiție și practică vie. Statutul său fluctuează de la plăcerea păcătoasă a șerifului la vârful cunoașterii mistice.

Sama‘ sufian demonstrează că în cadrul islamului este posibilă ridicarea practicii corporale la nivelul unei înalte științe teologice, unde mișcarea devine rugăciune. Dansurile populare demonstrează viabilitatea stratelor culturale pre-islamice, adaptate la contextul islamic. Iar dezbaterile moderne reflectă dinamica căutării identității musulmane în lumea globală.

În consecință, cultura islamică nu negativizează dansul per se, ci îl pune întotdeauna în limitele anumitor sensuri și granițe. Dezvoltarea sa continuă, iar viitorul dansului în islam va depinde de modul în care comunitățile musulmane vor răspunde la provocările modernității, reușind să mențină echilibrul între fidelitatea tradiției, căutarea mistică și nevoia naturală a omului de mișcare ritmică și semnificativă.

Permanent link to this publication: